Dark Love

Vocile din cap 2

   
      M-am trezit... trecuseră în jur de 12 zile. Eram întinsă pe pat,legată de mâini și de picioare,eram slabă și transpirația îmi curgea peste frunte. Le vedeam,le auzeam...își băteau joc de mine și eu simțeam că înnebunesc. Mă zbăteam să scap din strîmtoarea cătuşelor ce îmi țineau mâinile și picioarele strâns legate de pat.  Apoi au venit ei...aceeași injecție,același sedativ și somn.

    O durere de cap incontrolabilă îmi persista . Când m-am trezit am putut observa că nu mai eram legată. M-am ridicat din pat și după întunericul din cameră,probabil era noaptea. O femeie se apropia de mine,nu o puteam vedea foarte bine,dar când a ajuns în fața mea,i-am putut observa ochii de culoare închisă și parul negru. Era slăbuță și nu foarte înaltă. M-am așezat din nou pe pat ,iar ea s-a apropiat de mine. Și-a dus mână dreaptă pe obrazul meu și o lacrimă i-a părăsit fața luminată. Mă privea cu atâta tristețe și o oarecare vină.

-Uită-te la tine Mellisa! Ai crescut atât de mult,ești atât de frumoasă și deșteaptă. Un om ca tine nu are ce căuta aici!

    Vocea ei era angelică și îmi vorbea cu atâta blândețe și înțelepciune,dar nici măcar eu nu mă puteam încrede în acele cuvinte.

-Cine ești?am rostit eu cu glas destul de speriat

-Off îngeraşule,nu mă recunoști?

    Am stat câteva clipe ,uitându-mă la ființa pură din fața mea și o imagine scurtă mi-a trecut prin cap:focul și acea femeie cu copilul în brațe. Acea imagine m-a cutremurat și într-un moment de teamă am început să plâng. Mi-am ridicat privirea spre ea și am avut în sfârșit curajul să îmi amintesc

-M.mamă...

   Atunci ea a dispărut ,iar eu am rămas din nou singură...

   În fiecare noapte,în fiecare zi o visam,luând foc în fața mea și de fiecare dată mă trezeam țipînd.

     Au trecut trei săptămâni de când sunt aici. Mi-au dat un caiet și un pix...Scriu aici pentru că știu că nu voi mai suporta mult toate astea. O visez pe ea,mă văd pe mine,pe ei,pe toți țipînd și suferind. Nu mai suport,îi aud mereu strigându-mă și țipînd la mine. Cu fiecare zi care trecea , îi auzeam și vedeam tot mai des. Am ajuns să cred că nu voi mai vedea niciodată lumina soarelui,că o să rămân mereu în camera asta goală și albă,pierzându-mi mințile,dacă nu am făcut-o deja. În momentul asta,ea se uită la mine ,are o privire rece și sadică,parcă încearcă să mă omoare din priviri. Se apropie de mine și tipă,mă lovește și ceartă,dar ceva m-a înfuriat,m-a făcut să o aud cu adevărat

-L-am văzut Lia! Era cu alta,era frumoasă și se distrau. Cand îți vei da seama că nu te iubește,că își bate joc?! De ce nu e aici,să te ajute,să îți fie alături?! Pentru că e cu ea!

-Nuuu,taaaci! Încetează!

    Am țipat la  ea,dar nu a încetat. Am aruncat cu scaunul în ușa camerei și am făcut la fel și cu masa. Disperarea punea stăpânire pe mine și nu stiu dacă îi mai puteam face față. În cele din urmă,ușa aia nenorocită s-a deschis ,dar persoana care a intrat pe ea m-a tulburat complet...

-Derek...c.ce cauți aici?

    Se uita la mine speriat și s-a apropiat ,trăgându-mă în brațe și sărutându-mi fruntea.

-Îmi pare rău dar nu am putut... nu mai suport Mellisa,mă roade pe dinăuntru fiecare secundă în care nu ești lângă mine și mă calcă în picioare teama și dorul. Nu am mai putut suporta tot acest timp fără tine. Nu ar fi trebuit să îți promit acea minciună,care mă dustruge de câteva zile încoace. Nu ar fii trebuit să te las singură când aveai cea mai mare nevoie de mine.... Îmi pare rău...

     Nu am mai spus nimic ,am rămas în brațele lui,uitând unde mă aflu și regulile acestui joc infernal. M-am calmat și atunci mi-am dat seama că el e cheia . El era singurul pe care nu îl suportam cu nici-un chip în preajma mea în acest timp,el era cheia. Trebuia să ies de aici pentru el,pentru noi!

     Mi-am urmat tratamentul și am încercat să ignor toate vocile și siluetele care încercau să îmi ia totul. Singura mea evadare sunt gândurile,amintirile...amintiri de care ,uneori încercam să scap cu orice preț pentru că mă devorau pe dinăuntru în fiecare clipă,dar acum au devenit singura mea alinare. Mai aveam cateva zile și puteam iesi. Oamenii de aici îmi spuneau că sunt mai bine ,iar eu incepeam deja să am speranțe că în sfârșit voi fi fericită.