Jessica se îndrepta spre casă liniștită, dar gândul său fugea într-una la băiatul de pe bancă.
— Hai că doar nu m-am îndrăgostit. Ce-i cu mine? Doar fraierii se îndrăgostesc! mormăie scuturându-și capul, încercând să își revină.
Ajunsă acasă, își auzi încă din stradă părinții certându-se. Părea ciudat fiindcă nu-i mai auzise niciodată certându-se în halul acela.
— Din cauza ta s-a destrămat totul, nu-mi cere mie socoteală! țipase tatăl către mama sa, apoi observând-o pe Jessica intrând pe ușă, coboară tonul și schimbă subiectul, întrucât ea să nu realizeze despre ce anume era vorba.
— Ce Sfântul Pavel aveți, de vă aud tocmai din stradă? Întrebă speriată.
— Nu ne certam, era doar o simplă discuție, declară mama sa privindu-și soțul ca și cum l-ar implora să tacă.
— Urletele alea zic altceva. Asta nu e o simplă discuție, deci ce s-a întâmplat?
— Ăm... eu, da, eu am stricat eu cuptorul cu microunde, zise tatăl său bâlbâindu-se într-un fel de parcă, nu asta ar fi vrut să zică.
— Ei, dar asta nu e un capăt de țară. Nu vă mai certați vă rog, să ne bucurăm de ceea ce este mai frumos în famila aceasta, nu de certuri stupide...
Își servește porția de indignare și nedumerire, apoi urcă în habitatul său natural–camera sa.
I se părea puțin ciudat tot ceea ce se întâmpla în ultimul timp în familia ei, dar la urma urmei, ce mai era normal în viața sa de când începuse liceul?
— Ei bine, într-o bună zi tot va trebui să îi spunem. Te-am acoperit prea mult timp. Asumă-ți naibii o dată greșelile, șopti Tom imediat ce ușa camerei Jessicăi se închisese.
— Te rog, mai așteaptă puțin. Nu e pregătită încă pentru o asemenea veste, n-am curajul necesar încă...
— De doi ani tot încerci să îți faci curaj, treaba ta, Vanessa... rostește Tom pe un ton dezamăgit apoi plecă spre bucătărie.
Familia Jones părea să se destrame, iar singurul motiv pentru care se întâmplau toate acestea, erau minciunile lui Tom și ale Vanessei.