A doua zi, Jessica se trezește înaintea alarmei, ziua de azi o presa cumplit.
Își alege o ținuta cu care spera sa nu iasă in evidență, ba chiar și-ar dori să nu o recunoască nimeni. Își ia ochelarii vechi, ia din dulapul mamei ei o bluza albastră și o pereche de blugi largi, își prinde părul într-o coadă și coboară pentru a lua micul dejun împreună cu părinții săi.
Deși nu era întocmai stilul sau, voia să fie cât mai de nerecunoscut. Nici nu avea idee că dorința aceasta absurdă de neafirmare în urma zilei precedente, îi va aduce o imagine ireală, după care va fi judecată nedrept de toți cei care nu vor ajunge vreodată să o cunoască cu adevărat.
Voia să ducă o lupta singuratică, să nu-și încarce părinții cu problemele ei, crezând probabil că aveau și ei destule pe cap, așa că alesese să pară puternică.
— Deci, draga mea, cum ești? întreabă mama ei, după ce observă că nu urase nici măcar "Bună dimineața!".
— Sunt bine, chiar super bine, răspunse în timp ce înfuleca un sandwich, nu-ți face griji!
— Mă bucur! rostește cu jumătate de gură, Știi că noi suntem alături de tine mereu, orice s-ar întâmpla astăzi, te rog să nu îi iei în seamă pe ceilalți copii.
— Stai liniștită mami, merg acolo să învăț nicidecum să ascult răutățile altora, căci dacă cei de acolo se cred superiori mie, nici nu s-ar obosi pe subiectul acesta.
Merge să își ia ghiozdanul și pornește împreună cu tatăl sau înspre liceu.
— Capul sus draga mea, vei vedea ca nimeni nu-și mai amintește nimic legat de ziua de ieri.
— Da tata, mulțumesc! Te sun când ies de la ore.
Poate că îi putea minți pe ceilalți, dar nu și pe ea însăși.
Avea senzația ca toți o privesc, simțea cum la fiecare pas cineva o judeca din priviri, trece pe lângă un grup de fete care, recunoscând-o, arată cu degetul și începură a râde.
Pune capul în pământ și grăbește pasul spre clasă. Ajunsă la ușa clasei, respira adânc apoi o deschide cu emoții.
— Bună dimineața! Rostește emotiv, pe un ton cât mai silențios. Imediat cum pășește pragul, un coleg din spatele clasei strigă:
— V-am zis eu că e colega noastră!
— Băi, nu știu cum te cheamă, dar pe bune că trebuie sa ai mare talent să te faci în halul ăsta de râs încă din prima zi! Abia aștept să văd ce ne mai pregătești. Pălăvrăgește un coleg, râzând sarcastic.
Jessica pune capul în pământ, se abținea să nu plângă, preferase să nu spună nimic și să ia loc în banca a treia de la fereastră. Deschide "Regele Lear" de Williams Shakespeare, scriitorul său preferat, carte pe care o începuse cu câteva zile în urmă și își afundă privirea în ea.
Ori de câte ori un sentiment de tristețe îi sfâșia sufletul, se liniștea citind ceva care îi aducea aminte de bunicii săi.
Ambii s-au stins din viață cu doi ani în urmă, într-un cumplit accident de mașină. N-a reușit niciodată să se desprindă de amintirea lor, care era încă vie în sufletul ei prin poeziile pe care le scria în caietul primit în dar de la aceștia la ultimul Crăciun petrecut împreună.
În scurt timp, clopoțelul sunase iar ușa clasei începu să se întredeschidă.
— Bună dimineața dragi bobocei!
— Bună dimineața doamna profesoară!
Strigaseră toți în cor.
— Numele meu este Karina Martinessi și începând cu anul acesta, voi fi atât profesoara voastră de limba engleză cât și diriginta voastră.
Era o femeie slabă, de înălțime medie cu păr șaten iar în ochii săi, se putea zări plăcerea cu care își ținea orele de curs.
— Haideți sa ne dezmorțim puțin, îmi poate da cineva un exemplu de o personalitate importantă a literaturii de specialitate și câteva titluri reprezentative?
Peste întreaga clasă, s-a lăsat o liniște profundă, nimeni nu se încumeta să scoată vreun cuvânt, deși cu toții păreau foarte vorbăreți în urmă cu câteva minute.
Din a treia bancă de la fereastră, se zăresc doua degete răsărind de după capetele colegilor din primele bănci. Jessica își făcuse curaj cu greu, dar nu putea rata această oportunitate. Profesoara îi face semn să se ridice și să răspundă.
— Cel mai bun exemplu după părerea mea ar fi Williams Shakespeare cu titlurile "Romeo și Julietta" și "Regele Lear" carte pe care o citesc chiar acum, răspunde încrezătoare arătându-i cartea.
Profesoara, extrem de impresionată de ceea de auzise, schițează un zâmbet dinamic apoi adaugă:
— Într-adevăr, spune-mi te rog, care este numele tău copil drag?
— Jessica Jones mă numesc.
— Ei bine, Jessica presimt că ne vom înțelege de minune!
În spatele clasei invidia deja dăduse naștere unor șușoteli ușor de auzit "se dă doar mare", "pff, altă tocilara antisocială", "mhh, numai ratații mai citesc in secolul XXI" .
— Dacă ați fi mai buni decât mine, așa cum credeți voi, nici nu v-ați mai obosi cu "ratați" așa ca mine, deci vede-ți-vă de lungul nasului! se întoarce și se apără.
Din momentul acela înțelesese, singurul mod de a izbuti în acea școală, ar fi doar studiul continuu și tratarea cu indiferență a tuturor răutăților colegilor săi.
În scurt timp se sunase de pauză, Jessica se ridică să meargă la baie, însă când să treacă pragul ușii, două colege o opresc.
— Acum înțelegem și noi de ce ești parcă picată de pe lună, adică pe bune ce fraier mai citește in secolul XXI? Zise una dintre ele râzând.
— Se vede pe fața ei că e o retardată antisocială, adaugă cealaltă.
— Măi fetelor, dacă pentru voi "antisocial retardat", înseamnă să știi să citești, atunci îmi pare bine de voi că sunteți analfabete!
Râde ironic, apoi își continuă drumul spre baie, puțin nervoasă. O dureau mult vorbele colegilor săi, dar nici c-ar fi stat să îndure răutăți gratuite.
Cum cobora scările, derutată, cu fruntea în pământ și plină de nervi, se izbește puternic de o fată înaltă îmbrăcată într-o fustă scurtă și o bluză albă de mătase, care din întâmplare, ținea în mână un pahar de cafea ce ajunsese pe bluza sa în urma ciocnirii.
— Neîndemânatico! Ești chioară sau ce? urlă către Jessica.
— Păi, doar vezi că port ochelari...
— Tu știi cât costă bluza asta? Mai mult decât toată garderoba ta aparent! râde după ce o privește din cap până în picioare.
— Nu-mi amintesc să fi fost cu mine când le-am cumpărat. Răspunde ironic.
— Tocmai ți-ai făcut un dușman azi și fii sigură că nu-i de glumă cu mine, tâmpită sarcastică! Își dă părul din fugă și se izbește cu umărul de ea, continuându-și drumul.
— Hai taci că n-ai murit. Să-mi trimiți bluza să o spăl dacă tot... își continuă sarcasmul fără pic de regret.
Pe dinăuntru în schimb, se simțea groaznic, câte și mai câte puteau merge prost într-o singură zi?
Toți elevii care erau în momentul acela pe coridor și văzuseră cele întâmplate se uitau speriați. Din acea mulțime o fată o oprește pe Jessica și îi zice:
— Deci efectiv nu înțelegi cu cine te-ai pus...
— Cunosc multe vedete, iar ea nu-mi pare a fi una.
— E Teressa Scott, bine, Tessa după cum e cunoscută în liceu, șefa majoretelor, iubita căpitanului echipei de football...
— Doamne, ce m-ai speriat, am crezut că era vreo Selena Gomez sau ceva! râde copios.
— Cu doza asta de sarcasm, cred că o să te înțelegi de minune cu ea! Apropo, sunt Emmily Wattford.
— Jessica Jones, mă bucur să te cunosc Emmily.
— De asemenea, ești boboacă să înțeleg.
— Fiind atât de evident, da, din păcate...
— Și eu sunt, dar am făcut gimnaziul aici de aceea o cunosc pe Tessa, ce profil ești tu?
— Resurse umane și servicii, etajul doi, dar tu?
— Cât de tare, Științe Social-Politice tot etajul doi! Am putea merge sus împreună, se sună în curând.
— Desigur, partea bună este că dacă o prind pe aceasta Tessa la etaj, măcar o pot arunca pe geam!
Ei bine, fiecare zi petrecută la liceu îi aduceau Jessicăi noi și noi informații despre lumea în care trăia.
Nu credea că pot exista oameni atât de răi, însă faptul că ea avea suflet bun, nu însemna neapărat că și restul oamenilor îl au.
Orele de curs se terminaseră iar Jessica merge acasă. Le povestiseră părinților săi doar lucrurile bune întâmplate astăzi, că o cunoscuse pe Emmily și că răspunse la ore, nu luase vorba nicidecum de Tessa sau răutățile colegilor săi.
— Jess, uite, mâine nu te pot duce eu la liceu, am o călătorie de afaceri și trebuie să plec chiar în seara aceasta, dar ai putea merge cu autobuzul...
— Nu-i problemă tata, o să mă descurc, merg în camera mea acum, sunt puțin obosită și mai am și câteva teme.
Părinții săi privesc unul spre altul derutați. Simțeau că fiica lor le ascunde ceea ce simțea, însă nu aveau de gând să o preseze înspre a confesa ce simte.
Și rău au făcut...!
A doua zi, provocarea începuse, Jessica nu mai mersese cu autobuzul de pe la vârsta de opt ani, când mergea cu bunica sa la biserică.
Autobuzul sosise, însă era deja plin de la stațiile precedente, așa că Jessica sta în picioare. Din spatele autobuzului, se aude un strigăt:
— Hei Jess, aici, vino! Era Emmily care din întâmplare locuia la câteva străzi distanță de ea, dar alt oraș.
Chipul Jessicăi se luminase, se bucura să vadă o față cunoscută. Merse în spate către ea însă în momentul în care mergea pe coridorul autobuzului șoferul porni brusc și căzuse brusc.
Spre mirarea ei, nu a îndrăznit mai nimeni să râdă de această ispravă.
— Ok, asta a fost ciudat, mă așteptam să râdă toți dar nu a râs nimeni!
— Toți mă cunosc, n-ar face așa ceva prietenilor mei, răspunse Emmily.
— Deci să înțeleg că suntem prietene?
— Normal că da, dar trebuie să lucrăm puțin la mersul tău, ești o epavă umblătoare, glumi ea.
— Eu ți-am zis, fiecare zi, îmi aduce câte un cadou...
Liceul parcă nu mai părea un loc atât de sinistru cu un prieten alături, acum lucrurile parcă se mai domoliseră. Știa deja că începuse cu stângul, dar cel mai important era acum să o păstreze alături măcar pe Emmily...