1
Plasându-i un sărut în fugă pe buze soției sale, bărbatul se îndreaptă către ieșire.
— Mă întorc repede! strigă, în timp ce trântește în grabă ușa.
Fără a aștepta vreun răspuns din partea soției sale, următoarea sa oprire este pe scaunul șoferului. Mesajul important, primit acum câteva minute, nu-i dă pace. Gardienii de la bază vor ca el să meargă să verifice anumite semnale energetice de la Dom. Probabil, dacă le-ar fi dezvăluit și lor unde este Domul, nu ar fi trebuit să meargă el. Dar nu poate risca. Deși își cunoaște foarte bine prietenii, a fost instruit să nu se lase păcălit de nimeni. Locația Domului este moștenirea familiei sale și nu o poate trăda.
Totuși, adevăratul motiv pentru care acceptă să se ducă la Dom este Ranela. Mai precis, fata, când a auzit despre aceste semnale, a pus totul la îndoială, susținând că, dacă ar fi adevărat, le-ar fi simțit și ea. Asta îl face pe Maxwell să vrea să vadă dacă și ce e la Dom.
Astfel, se află pe Drumul 71, îndreptându-se către Pădurea Lyster Ched. Imediat ce va termina orice ar fi de făcut la Dom, are de gând să se retragă pentru ceva timp, un an sau doi, probabil, dintre Gardieni. Are de gând să își crească fiica, alături de soția sa, în siguranță. Este conștient că, într-o zi, Elizabeth va trebui să știe totul. Va trebui să știe cine e și cum să se țină departe de Zailla, pentru ca vrăjitoarea să nu pună mâna pe puteri pe care nu ar trebui să le aibă.
Vibratul telefonului îl aduce cu picioarele pe pământ. Știe că nu e bine să folosești telefonul la volan, dar presupune că, atunci când ai o misiune supranaturală, poți face o excepție. Ridică telefonul, observând un mesaj de la cel mai bun prieten al său, Robert: ,,Întoarce-te la bază. ACUM!". Nu are nevoie să ceară explicații. Un mesaj de avertizare e un mesaj de avertizare. Explicațiile se cer când toată lumea e în siguranță. Ridică ochii din telefon, însă totul pare că se desfășoară cu încetinitorul. Abia ajuns între copacii pădurii, Maxwell observă o siluetă neagră în mijlocul drumului. Deși nu reușește să distingă persoana, profită de singura secundă pe care o are și trage de volan înspre stânga. Mașina intră pe contrasens, derapând pe margine și oprindu-se fix înainte de a se ciocni de un copac.
Maxwell rămâne câteva secunde nemișcat, închizând și deschizând ochii continuu. E întreg. Mașina e întreagă. E în regulă. N-a fost nimic grav. După ce se dezmeticește, un gând îi apare în minte. Speră că persoana pe care tocmai a evitat-o nu a pățit nimic. Coboară ca din pușcă din autoturism, îndreptându-se către locul cu pricina. Ajuns acolo, totuși, constată că nu este nimeni. Nu, nu are cum. Trebuie să fie cineva. A văzut cu ochii lui o persoană acolo.
— Alo! E cineva? strigă, gândindu-se că, poate, acea persoană s-a speriat și a fugit în pădure. Nu am vrut să te sperii! continuă, sperând că va rezolva ceva.
Din păcate, nu primește niciun răspuns. După ce se mai ,,plimbă" puțin prin jur, decide să se întoarcă la mașină. Atâta timp cât nu lasă un cadavru pe mijlocul șoselei, totul e bine.
Aflându-se, din nou, pe scaunul șoferului, Maxwell învârte cheia în contact. Motorul pornește imediat, dar, alături de el, se aude un huruit puternic. Gardianul privește în toate părțile, încercând să-și dea seama de unde vine zgomotul și ce l-ar putea produce. Răspunsul vine repede, atunci când mașina începe să ,,tremure". Ochii i se măresc, atunci când un val verde de energie se izbește de geamul portierei. Maxwell încearcă să o deschidă, însă este în zadar. Nu poate scăpa din capcana propriei sale mașini. Simte cum automobilul începe să se încline, de parcă cineva ar ridica în aer o singură parte a acestuia. Maxwell vede prin geamul portierei cum iarba se apropie amețitor de el. În câteva secunde, un puternic sunet anunță impactul inevitabil. Maxwell, care nu apucase să își pună centura, se trezește izbit cu creștetul capului de plafon. Genunchiul i se îndoaie într-o poziție incomodă, blocându-se undeva sub volan. Brațul îi rămâne presat de geamul portierei și poate jura că-și simte corpul dezmembrându-se.
Un geamăt îi părăsește buzele, în timp ce încearcă să se elibereze. Își folosește piciorul nevătămat pentru a se împinge, însă genunchiul de la celălalt picior, parcă într-o menghină prins, îi transmite impulsuri dureroase. Cu lacrimi în ochi și o ambiție de fier, reușește să-și sustragă brațul. Totuși, asta nu-l ajută prea mult. Văzându-se fără scăpare, încearcă să îi trimită un mesaj telepatic Ranelei. Fata va fi capabilă să-l ajute și chiar să-l vindece.
Planurile sale sunt date peste cap, atunci când o altă mașină se apropie. Șoferul coboară, apropiindu-se de mașina lui Maxwell.
— E cineva acolo? strigă bărbatul, observând mașina răsturnată.
Maxwell încearcă să răspundă, dar nu poate. Durerea îl face să-și încleșteze dinții, nelăsându-l să ceară ajutor. Bărbatul de afară, însă, nu are nevoie de un răspuns pentru a suna la numărul de urgențe.
Un lichid cald se simte prelingându-i-se undeva în spatele urechii. Nu e nevoie de prea mult gândit pentru a-și da seama că este sânge. Urechile încep să i se înfunde și are impresia că totul în jurul său se blurează. Două mâini lungi și subțiri apar în fața ochilor săi și dispar la fel de repede. Șoapte ce-i inundă timpanele îl hipnotizează, precum o marionetă ce-și așteaptă cuminte păpușarul. Încetul cu încetul, începe să uite... nu știe ce. Dar a uitat. A uitat unde trebuia să meargă și de ce. Până la urmă, ce caută el aici? Cum a ajuns aici? A avut un accident?
De parcă se trezește dintr-un vis urât, Maxwell începe să bată cu pumnii în geamul portierei. Un sentiment puternic de frică îl acaparează. Degetele albe, scheletice apar în fața sa și, apoi, un chip al unei femei bătrâne. Maxwell simte că o știe, dar... memoria nu-l ajută. Primul instinct îl împinge să țipe, lucru pe care-l și face, de parcă nu ar mai deține controlul propriului corp. ,,Elizabeth!", se aude strigând, deși nu e sigur de ce, ,,Las-o în pace!". Gura sa strigă fără acordul său și totul pare a fi în ceață.
În depărtare, se aud sirene venind de zor către locul accidentului. Ajunși la fața locului, pompierii reușesc să-l scoată destul de greu pe Maxwell din mașină. Și, deși genunchiul său este luxat, el nu pare a simți o durere prea mare. Privește fix în față, de parcă nu există nimeni în jurul lui. Singurul lucru ce le confirmă celorlalți că este încă viu sunt cuvintele ce-i scapă printre buze: ,,Vine după ea!"
2
Poate că, într-un final, totul a fost despre Elizabeth. Poate că, la final, nu mai contează ce a fost. Și, poate că, la final, nimeni nu câștigă. Și poate că nu trebuie să câștige nimeni. Poate că nu este despre câștigat, ci despre modul în care s-a înfăptuit lupta. Și poate că este totul despre a învăța ce este lupta. Mulți cred că lupta este onoare. Nu e așa. Însă onoarea se poate căpăta în luptă. Nu e onoare să pleci cu ideea că vei omorî pe cineva și să te împaci cu asta. Onoare e să ai puterea s-o faci și, totuși, să găsești căi prin care să eviți asta.
Atunci când lupta cere vieți, nu poate fi câștigată. Căci, pierzând vieți, nu câștigi, orice-ar fi. Și Maxwell știe că nu a câștigat această luptă. Și, chiar de o vor învinge pe Zailla, nimeni nu va câștiga această luptă. Fiindcă a pierdut vieți. Și-a pierdut tatăl, a pierdut-o pe Leah și acum a pierdut-o pe Elizabeth. De fapt, e bine să se gândească la pierderea lui Elizabeth ca la ceva ce s-a produs acum mult timp. Doar că nu a putut să accepte asta. Elizabeth nu mai e. Nu mai poate fi salvată. E moartă deja. Singurul lucru care îi ține corpul în viață este vraja Zaillei, care, în același timp, o transformă într-o masochistă. Și acest cuvânt este prea mare. Căci acest cuvânt exprimă un sentiment, ceea ce Elizabeth nu are.
— Ești gata? vocea Rebeccăi, care tocmai ce și-a așezat palma pe umărul său, îl trezește din reverie.
Dă din cap în semn afirmativ, însă se simte de parcă ar fi pe pilot automat.
— Știu că e greu, dar ai susținerea noastră, să știi, îi spune ea, încercând să-i aline câtuși de puțin starea.
— Mulțumesc, Rebecca, îi răspunde el, zâmbind în colțul gurii. Știu că voi fi judecat pentru asta, dar...
— Nimeni nu are dreptul să te judece, îl întrerupe ea. Tu faci ceea ce crezi tu că e bine. Niciodată nu poți salva pe toată lumea. Tu nu ești obligat să dai explicații cuiva. Faci un sacrificiu necesar.
Maxwell încearcă să spună ceva, dar nu reușește. Și, până la urmă, ce-ar putea spune? Îi este teamă că, dacă va încerca să scoată vreun cuvânt, va izbucni în plâns. Și Rebecca îi observă starea.
— Nu înțeleg ce simți, dar te cred. Aș muri dacă l-aș pierde pe Nicholas, îi vorbește pe cel mai liniștitor ton pe care-l poate avea.
Își duce o palmă pe obrazul său.
— Elizabeth e moartă. Astăzi o aducem pe Ruth înapoi, îl îmbărbătează, zâmbindu-i.
Maxwell îi zâmbește strâmb.
— Mulțumesc, Rebecca, repetă singurele cuvinte pe care le poate pronunța.
Femeia Gardian se depărtează de el, făcându-i semn s-o urmeze.
Ajunși în dormitorul unde Ruth este ținută la pat de vraja Domului, Maxwell deja simte că se sufocă. Dar trebuie să se adune. Așa că, deși toate simțurile îi cer să fugă departe de toată durerea ce are să vină, rămâne în loc, inspirând adânc. Ranela și Nicholas apar și ei. Gardienii, de data asta, vor fi lângă el doar pentru susținere. Cei trei, alături de Ranela și-au pierdut puterile în urma unei vrăji pentru a o elibera pe bibliotecară. Astfel, Maxwell este singurul care are puteri. Dacă va face chiar și cea mai mică greșeală sau dacă vraja nu va funcționa, Maxwell riscă să rămână fără puteri și, cum este vorba despre puterea Domului, ar putea să-i omoare pe toți cei prezenți în încăpere. Și privirile reci ale Ranelei nu-l ajută deloc. Dar pare că fata a înțeles că Maxwell a luat deja o decizie, așa că face doar ce spune el, fără a mai comenta.
Așa că, acum, toți îl așteaptă pe Arnold s-o aducă pe Elizabeth. Gardianul a insistat să fie el cel care o aduce. Încă de când a cunoscut-o pentru prima dată, Arnold a simțit imediat o legătură specială cu ea. Culmea, fata care seamănă cel mai puțin cu neamul Hyde, este cea care i-a adus lui Arnold aminte cel mai repede de fratele său. Arnold știe cum se va simți Maxwell, căci și el s-a simțit așa la rându'-i. Va trăi toată viața cu numele lui Elizabeth pe buze, întrebându-se ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile ar fi stat altfel. Și asta e greu. Fiindcă vina este cel mai toxic sentiment.
3
Un cutremur traversează camera Domului, atunci când falia dinspre Nison se deschide. Este împotriva firii. Așa ar trebui să fie. Dar în magie și-n război totul e posibil. Așa că, fără a sta prea mult pe gânduri, Nina pășește afară din închisoarea ce i-a luat mințile.
Portalul neobișnuit se închide în urma ei, lăsând-o singură în acest loc. Privește în jur, fiind puțin confuză de locul unde se află. Însă se simte în siguranță, atunci când privirea îi rămâne fixată pe o nestemată ce pulsează viață. Domul este mai viu ca niciodată și gata să ia parte la blestem. Căci cineva s-a jucat cu magia. Și totul are un preț.
— Sunt pe pământ? se întreabă cu voce tare, de parcă cineva chiar i-ar putea răspunde.
,,Există un singur mod de a afla.", îi răspunde vocea din capul ei.
În următoarele secunde, Nina închide ochii, concentrându-se asupra a ceva ce n-a mai creat niciodată până acum: un portal. Dacă este pe pamânt, portalul o va transporta oriunde. Dacă nu este pe pământ, nu are habar ce se va întâmpla, însă, dintr-un oarecare motiv, nici că-i pasă.
Portalul se deschide imediat, lucru care, acum ceva timp, ar fi făcut-o să trasalte de bucurie. Acum, pare că totul este gri. Nu înțelege unde a dispărut acea bucurie. Nu înțelege unde i-au dispărut sentimentele. Știe doar că are un scop. Are un scop căruia nu-i poate da drumul. Trebuie s-o facă. Urăște. Urăște prea mult. Dacă nu se răzbună, va arde pe interior. Focul din ea vrea afară și este peste puterile ei să încerce să-l oprească.
Nina pășește prin portal, știind sigur unde vrea să ajungă. Și, în nici măcar un minut, este în acel loc. Imediat ce portalul dispare, Nina rămâne nemișcată. Ar zice că a trecut ceva timp de când nu a mai dat pe aici. Nu a mai dat pe aici de când a murit. Și se întoarce aici, acum, când se simte mai vie ca niciodată. Ce ironică e viața, nu?
Începe să facă pași împrejur. Se vede în fața unor tablouri mai vechi, atârnate pe peretele din hol. În fotografii zâmbesc mândre Elizabeth și Leah. Într-una singură e și Nina alături de ele. Dar Nina nu zâmbește. Fiindcă știe. Știe că, în casa asta, n-a fost niciodată loc și pentru ea. Și acum, tot locul pare a fi doar al ei. Și poate că asta este ceea ce face viața. Te ține departe de tot ceea ce poți avea, pentru ca la final să îți dea tot. Sau poate greșește. Nu-i pasă. A renunțat acum ceva timp la a se mai gândi la motive. Nu și-a mai pus de mult timp întrebarea: ,,De ce?". Poate că unele lucruri nu au nevoie de explicație. Se întâmplă pur și simplu. Poate că așa s-a întâmplat tot de până acum: pur și simplu. Viața n-o să-și înceteze niciodată cursul doar pentru că unele lucruri se întâmplă pur și simplu.
Își încordează maxilarul, dar și pumnii și, fără vreo tragere de inimă, lovește tablourile, dărâmându-le. Ramele lor se destramă în bucăți mari, iar sticla ce le proteja se sparge, precum un vis pe care nu ți-l mai amintești a doua zi. Începe să calce pe fotografii, mototolindu-le și lăsându-le urme de teneși. Fața surorii și cea a mamei ei se murdăresc de praf. Privind ce tocmai a făcut, Nina se așteaptă să simtă ceva. Nu știe sigur ce.
,,Nu e de ajuns.", murmură vocea din capul ei. ,,Acest lucru mărunt nu va umple golul din sufletul tău. Ai nevoie să faci ceva măreț... ceva care să-i zdruncine pe toți.".
— Nu e de ajuns, repetă Nina, precum un robot teleghidat.
Fata rămâne pe loc câteva secunde, gândindu-se, după care o idee îi răsare. Cu pași lenți și apăsați pornește către bucătărie. De acolo ia un chibrit, pe care îl aduce imediat lângă fărâmele ramelor. Din doar câteva mișcări, Nina aprinde un băț de chibrit. Se lasă pe vine, ușor, apucând o fotografie între degete. Observând cum focul cuprinde destul de rapid bățul, Nina nu oferă nicio secundă în plus, aprinzând materialul fotografiei. Flacăra, dintr-un colț, se extinde pe toată suprafața fotografiei. Leah arde prima. Procedează la fel și cu celelalte fotografii rămase, exceptând una singură: cea în care sunt toate trei. Ar vrea să o ardă și pe aceasta, mai ales pe aceasta. Însă preferă să n-o facă.
— Dacă ar arde ele, aș arde și eu, șoptește fata, vârând fotografia în buzunar.
Privind scrumul celorlalte fotografii, șatena încearcă să scormonească prin adâncurile sufletului ei după un sentiment.
— Nu e de ajuns, continuă Nina, văzând că tot nu simte nimic.
Fata se ridică în picioare, privind în jur. Știe foarte bine că nu va simți nici pace, nici liniște și nici satisfacție dacă ar arde chiar și absolut toate obiectele din casă. Obiectele sunt doar piese de decor, mai mult sau mai puțin utile. Pentru a face ceva mare, trebuie să privești imaginea în ansamblu.
Astfel, Nina aruncă chibritul la nimereală, undeva, după care închide ochii, pentru a se concentra. Imediat, în jurul ei, se aprind zeci de locuri ce ard mocnind. Flăcările se înalță cu viteză, cuprinzând mobila, ușile, draperiile și tot ce le poate hrăni. Căldura devine insuportabilă. Dar asta nu contează. Căci Nina va crea un alt portal. Și, de data asta, știe clar unde va merge.
4
Cine ar fi crezut că scăparea sa va veni chiar din brațele dușmanului? Sau... oare Alistair King chiar îi este dușman? Joshua Bolton trebuie să recunoască. Nu se aștepta să fie eliberat chiar de el. Dar se vede că e disperat. Se întreabă ce fel de pact vrea King să-i propună Zaillei.
Pe iarba moale de lângă orașul Lyster Ched se deschide un alt portal, din care iese un băiat șaten și cu ochi căprui. Deși chipul său încearcă să nu trădeze o confuzie totală, ochii antrenați ai lui Joshua Bolton observă acest detaliu.
— Bine ai venit în libertate, Roger! își întâmpină Gardianul fiul.
Roger arată un zâmbet în colțul gurii, însă nu se poate bucura în totalitate, fiindcă nu știe ce se întâmplă, concret.
— Știu că te întrebi ce se întâmplă, vorbește Joshua. Știam că idiotul de King nu se va obosi să-ți explice ce se întâmplă, ci te va arunca afară, pur și simplu.
— Bine, dar ce se întâmplă? se dă Roger bătut.
— Gardienii ce sunt împotriva Zaillei s-au dovedit a fi nu chiar atât de onorabili pe cât se credeau, explică bărbatul. Alistair King vrea să facă nu știu ce pact cu Zailla și noi trebuie să facem legătura cu ea.
Roger îl privește și mai confuz decât înainte.
— Dar de unde știm de unde s-o luăm pe Zailla? întreabă acesta, nedumerit.
— Nu mergem noi la ea. Știu cum să o chemăm pe ea la noi, spune Joshua Bolton, arătând un zâmbet șiret. Lucrez cu Zailla de ani buni. Sunt singurul care știe cum s-o cheme.
— Dar le-ai spus tuturor că nu știai cum, încearcă băiatul să vorbească.
— Roger, Roger, îl întrerupe Joshua. Credeam că te-am învățat mai bine de-atât, îl șicanează bărbatul, bătându-l cu palma pe umăr. Acum, dacă nu te superi, libertatea asta n-a fost gratis.
Roger, la îndemnul tatălui său, se dă un pas în spate. Joshua Bolton se încordează, simțind cum valurile de energie îl înconjoară. Legătura pe care Zailla a creat-o între ei a fost special făcută pentru astfel de mesaje. Și nimeni n-a știut de ea. Asta îi aduce lui Joshua garanția că nici măcar Kendra Powell nu-i va lua locul în ochii Zaillei.
Continuând să se gândească la vrăjitoare, Joshua reușește să atingă poarta ce le permite accesul unul la celălalt. Cum legătura aceasta nu este de sânge, lui Joshua îi ia mai mult s-o acceseze. Dar, într-un final, reușește.
,,Zailla!", o strigă acesta mintal pe vrăjitoare. Îi ia câteva minute bune până când primește un răspuns de la ea. ,,Trebuie să vorbim.", continuă el. ,,Ce vrei, Bolton?", îl apostrofează vrăjitoarea. ,,Sunt liber, Zailla. Alistair King m-a eliberat fix ca să te găsesc. Vrea să facă un pact cu tine.", îi explică el cât de repede poate, de teamă că legătura s-ar putea întrerupe oricând. ,,E o capcană.", vorbește Zailla, ,,Și tu, idiotule, mă duci direct în ea.", continuă ea. ,,Nu e o capcană.", o contrazice el. ,,Zailla, ne-ai creat pe noi, Gardienii să fim armele tale, să-ți fim scut, dar și ochi și urechi. Crede-mă când îți spun că știu ce am văzut în ochii lui Alistair. E nebun. Dar caută ceva. Vrea ceva de la tine. E disperat, Zailla. Și asta-l poate face un aliat de nădejde.", îi explică bărbatul. După un moment de tăcere, vrăjitoarea continuă: ,,Foarte bine. Am să-l întâlnesc pe King. Dar, ia aminte, Bolton. Dacă mă arunci în ghearele lor, voi folosi carnea ta drept scut și îmi voi bandaja rănile cu pielea ta.". Gardianul și vrăjitoarea se învoiesc.
— Gata, îl anunță el pe Roger. Tot ce a mai rămas acum, este să-l contactez pe King. După aceea, cât se învoiesc ei, noi vom fi liberi, pentru o bună bucată de vreme, să ne facem propriile planuri.
— Asta dacă nu e o capcană și Zailla ne va omorî pentru trădare, insistă băiatul.
— Roger, eu am...
Însă Joshua Bolton nu apucă să termine, căci privirea îi rămâne fixată pe figura sceptică a fiului său.
— Tu nu mă crezi, concluzionează bărbatul. Tu te îndoiești de propriul tată.
Roger deschide gura să riposteze, dar Joshua continuă să vorbească:
— Doar pentru că am făcut o greșeală minoră, merit să fiu tratat așa? Merit să fiu privit de parcă aș fi un gunoi? Asta v-a învățat Powell să faceți? se răstește Joshua.
— Tată, încearcă Roger să se opună, dar e în zadar.
— Ascultă-mă! strigă Joshua Bolton, plasându-și palmele pe umerii săi și strângându-le. Eu sunt ceea ce nu a mai fost nimeni niciodată. Eu sunt mâna dreaptă a Zaillei. Eu am ajutat la închiderea lui Maxwell Hyde în ospiciu. Eu am ajutat la destrămarea familiei sale. Eu am pus vraja asupra Leei. Tot ce a poruncit Zailla, eu am făcut. Și totul a mers bine. Am făcut o greșeală, e adevărat. Dar nu uita cine este tatăl tău, băiete. Nimeni dintre Gardienii Zaillei nu este capabil să ofere siguranță familiei noastre așa cum sunt eu capabil. Eu ne-am pus la adăpost de mult, Roger. Mă aștept să recunoașteți asta.
Joshua Bolton se depărtează de fiul său. Roger rămâne privindu-și tatăl. Îl crede. Știe că tatăl său este puternic. Însă este un alt lucru care-l bântuie pe el. Sunt între ciocan și nicovală. Dacă Alistair King a găsit vreun mod prin care să-l păcălească pe tatăl său, să nu-i detecteze minciuna, Zailla le va nimici familia.
_____________________
Gata și capitolul 18! Nu știu de ce, dar am impresia că merg atât de repede cu acțiunea și atât de greu cu capitolele! În orice caz, asta e doar o fază de a mea. În orice caz, deși mi-am zis că poate nu e în regulă, eu tot am s-o fac. Vreau să-mi exprim o teamă pe care eu o am legată de această lucrare. Este posibil să iasă mai scurtă decât mă așteptam. ,,Teamă" e mult spus. Însă nu mi-ar plăcea să o termin chiar atât de repede. În orice caz, nu mă luați în seamă, e 2 dimineața, deci creierul meu n-are ce face.
Continuând tradiția recentă, și anume aceea de a vă arăta distribuția acestei lucrări, v-o prezint mai jos pe Ruth Davis:
Așa mi-o imaginez eu. A durat ceva timp până când am găsit persoana care să-mi placă mie. Sper că vă place și vouă! ❤
Kisses! ❤