Coșmarul de la miezul nopții

Sânge și regrete

                                  1

     — Urăsc toată tevatura asta! exclamă Alistair King pe un ton jos, dar apăsat. Deci, începem.

     Letitia Young înghite în sec. Gardienii, de obicei, nu sunt genul de persoane care să se dea în lături de la situațiile care le pot pune viața în pericol, chiar. Nu se gândesc prea la moarte, fiindcă nu trebuie să aibă rețineri. Totuși, când stă legată pe un scaun, fără abilitatea de a se apăra sau de a lupta pentru propria viață măcar, când știe că este inutilă și că soarta îți este decisă de alții, e cam greu să nu se gândească la moarte. Nu a experimentat niciodată aceste gânduri, deci nu știe ce ar trebui să facă cu ele. Nu simte neapărat teamă, dar simte regrete și, într-un fel, apare și teama, atunci când știe că nu are cum să le îndrepte... că nu mai are timp.

     — Începem cu el, spune Alistair King, făcând semn din cap către Paul.

     Leopold, fără vreo reținere, începe să se miște în direcția unde este fratele său. Ajuns lângă el, Gardianul se oprește, în așteptarea altor ordine.

     — Vedeți? Eu am vrut să fiu bun și v-am oferit timpul necesar să-mi spuneți unde se ascund ceilalți. Dar voi n-ați vrut, vorbește el, amuzat. Acum, va trebui să sustrag aceste informații cu forța. Și tot eu sunt cel rău, nu?

     Letitia își dă fără jenă ochii peste cap. Alistair o oboservă, însă acum că nu mai are nevoie de ea, nu se mai simte obligat să pretindă că l-ar interesa.

     — Uite cum facem. Aș vrea ca tu deja să începi să-l conectezi, i se adresează Alistair lui Leopold. Apoi, așteptăm ca eu să-i extrag amintirile. După aceea, putem continua ce ne-am propus.

     — Ce ți-ai propus, se bagă Letitia, corectându-l sarcastică pe bărbat.

     Alistair își încleștează maxilarul, aruncându-i femeii o privire caustică.

     — Nu te uita așa la mine. Leopold nu și-ar răni niciodată familia. Tot ce e aici e planul tău. El e doar o marionetă, la fel cum am fost toți, la un moment dat, vorbește ea.

     — O să-ți vine și ție rândul, pufnește el, vizibil deranjat de vorbele pline de adevăr ale Letitiei.

     Gardianul face mai mulți pași în față, până când se apropie destul de mult de Paul. Acesta din urmă privește tăcut tot ce se întâmplă în jurul lui. Figura sa chinuită denotă oboseală. Nu va mai rezista mult și cu siguranță nu va fi capabil să se protejeze de magie.

     — Te credeai deștept, murmură Alistair.

     Paul strânge din dinți, dar nu scoate niciun sunet. Știe de ce Alistair întârzie tot acest proces, vorbind întruna. O face ca să-i chinuie psihic, pentru a-i face pe cei doi să se încordeze de fiecare dată când el deschide gura, neștiind dacă acela va fi sau nu ordinul prin care vor fi omorâți. În tot acest timp, Leopold îi înfige niște ace destul de lungi în piele lui Paul. Gardianul se încordează, dar nu schițează niciun gest. Știe cum funcționează acest mecanism. A văzut-o pe ultima sută de metri pe Elizabeth cum era chinuită de acele din gât.

     — Dar nu-ți face griji. Până la urmă, toți ne confrutăm cu rezultatele propriilor noastre greșeli. Nimeni nu e perfect.

     Acestea fiind spuse, Alistair face și ultimul pas. În următoarea secundă, Paul simte palma lui Alistair pe umărul său.

     — Știu că nu e nevoie de atingere la vraja asta, vorbește bărbatul. Dar arăți puțin adormit. Mă gândeam să te trezesc un pic.

     Și, înainte ca Paul să proceseze măcar spusele lui Alistair, se simte cuprins de o durere înțepătoare, ce pornește din locul unde palma Gardianului se odihnește pe pielea sa. Simte cum particulele de magie îi fierb pielea de parcă ar fi atins cu ulei încins și, deși îți dorește din tot sufletul să fie destul de puternic în fața lui Alistair, printre buzele sale se strecoară un țipăt înfundat.