Coșmarul de la miezul nopții

Decisiv

                                   1

     Următoarele ore sunt decisive, iar asta îl face pe Maxwell să o ia razna. În viața lui nu i-a fost teamă de ceva, așa cum îi este că se va întoarce în ospiciu. A vorbit cu Ranela despre multe lucruri. Știe că bruneta încearcă să fie optimistă și îi apreciază toate încercările. Totuși, el se gândește la lucruri de care nici măcar Ranela, cu puterea sa naturală de a calma oamenii, nu îl poate feri. Nu a fost niciodată un om curajos sau fricos, în special. Însă acum îi este frică. Și poate că nu ospiciul, în sine, îl face să se teamă. De fapt, într-un fel, îi este teamă că va pierde din nou lumea pe care a descoperit-o în acest timp, atât de scurt.

     Sincer să fie, a fost copleșit la început. Când a văzut din nou lumina soarelui, a crezut că visează. O vedea și din curtea spitalului. Dar lumina soarelui se simte diferit atunci când ești liber. Fata aceea, Teresa King, l-a eliberat și părea că Gardienii îl voiau iar printre ei. Dar, de fapt, ei au vrut ca Maxwell să fie doar un scut. Nu i-a interesat dacă Maxwell ar fi murit într-o confruntare cu Zailla, atâta timp cât totul s-ar fi terminat. A fost atât de absorbit de plăcerea luptei, încât nu a fost atent la cei alături de care a luptat. Acum, nici măcar nu mai știe alături de cine luptă. Dar, de fiecare dată când se gândește la asta, își aduce aminte împotriva cui luptă și totul devine clar; asta până când începe să se întrebe dacă știe cu adevărat împotriva cui luptă. Și se simte în ceață iar. Și apoi, își amintește că știe concret pe cine trebuie să protejeze. Și se liniștește iar. Dar totul redevine gri, atunci când începe să se întrebe cum îi va proteja pe toți cei pe care îi iubește și dacă va fi capabil s-o facă. Și nimic nu mai e bine, atunci când continuă să-și amintească de Leah și cum nu a fost în stare să o protejeze pe ea. Și apoi se gândește la Elizabeth. Și, după ce se gândește la Elizabeth, se gândește la Nina, apoi la Ruth. Și se întreabă iar... Oare chiar a pierdut tot înainte de a începe lupta? Când a luptat împotriva lui Leopold Young și a multor altora, și-a simțit tot corpul greu din cauza rănilor. Dar, cumva, tot a reușit să se ridice de fiecare dată. Asta acum pare floare la ureche. Îl înspăimântă gândul că este posibil să se ajungă într-un moment în care va trebui să se ridice și să stea drept, în picioare, atunci când inima îi va fi atât de grea, încât îl va trage în jos.

     Este scos din gândurile lui, atunci când Ranela îl contactează pentru a mia oară. Au vorbit deja tot ce se putea vorbi și Ranela a folosit toate cuvintele pe care le știe, în toate combinațiile posibile, încercând să-l îmbărbăteze și tot nu renunță. ,,O să fac tot posibilul să nu intri iar acolo.", îl asigură fata. Maxwell își dă ochii peste cap, răspunzându-i: ,,Mai întâi, trebuie să ai grijă să nu intri tu la închisoare.". După câteva secunde de pauză, Ranela spune: ,,Eu nu mă duc nicăieri.". Maxwell chicotește, dar nu mai spune nimic. Este mai mult decât evident că, deși Ranela trăiește printre oameni din anul o mie nouă sute nouăzeci și patru, tot nu s-a obișnuit în totalitate cu ce fac cei din afară. Poate că a fost prea ocupată ca să remarce tot ce se află în jurul ei. ,,Știi că exită probabilitatea ca cel puțin un băiat să te fi plăcut în toți acești ani, iar tu nici măcar nu ai observat?", o întreabă bărbatul din senin, încercând să-și mai ia gândul de la ce-l roade. ,,Băieți? Bleah!", i-o întoarce Ranela, chicotind. Maxwell râde puțin, dar se oprește brusc. ,,Cum adică?", întreabă el, însă bruneta nu mai zice nimic.

     Este distras de ușa care se deschide, aproape izbindu-se. În încăpere apare polițistul care l-a reținut, alături de tipul de la paza spitalului. ,,Kevin Lock, mă întorc!", își spune Maxwell în gând, încercând să pătreze o postură din care să nu reiasă cât de speriat este. Fără a încerca să stea de vorbă cu el, ofițerul îl încătușează. Maxwell se supune, deși cu greu. Este ridicat de pe scaun și aproape târât afară din încăpere. Mai departe, este purtat afară din secție până la mașina de poliție. Este împins pe bancheta din spate de către ofițerul de poliție. Deja începe să-și facă scenarii în cap. Ar putea să se elibereze. O singură explozie de energie l-ar scăpa de aici. Dar asta ar însemna să se desfășoare în văzul celor din afară și să-și încalce principiile. Pe de altă parte, nu vrea să se întoarcă la spital. Nici nu observă când paznicul se urcă lângă el pe banchetă. Polițistul se urcă la volan, pornind imediat mașina. Când îl închid iarăși, își poate crea un portal să plece. Dar ar fi doar termporar. Ar agrava situația și el nu ar fi niciodată liber cu adevărat. Totuși, i-a mai rămas ceva de făcut.