1
Doamna Ruth se întreabă cine ar putea fi la ora asta la ușa ei. Deși este doar opt și douăzeci de minute seara, ea nu prea are parte de musafiri nici în timpul zilei, de aceea i se pare puțin ciudat acum.
— Imediat! strigă, grăbindu-se către ușă.
— Cine e? se aude vocea Ranelei, din dormitor.
Bibliotecara descuie cu grijă ușa, deschizând-o. Însă, pe cât de zâmbitoare era la început, pe atât de șocată este acum. Corpul ei se încordeaza automat, atunci când, în fața casei sale, îl observă pe Maxwell. Rămâne câteva secunde pironită, analizându-l, de parcă nu-i vine să creadă că este el.
— Cine e? vocea Ranelei se aude din nou.
În câteva momente, bruneta apare în spatele doamnei Ruth.
— Maxwell! exclamă aceasta, sărindu-i în brațe.
Gardianul își duce mâinile pe spatele ei, închizând ochii. Nu este prima dată când o vede după toți acești ani, dar este pentru prima dată când o simte la fel de aproape cum o simțea atunci.
— Hei, Nicholas! îl salută Ranela pe băiat, desprinzându-se din strânsoarea lui Maxwell.
— Ranela! o salută acesta, pronunțându-i numele.
— Ce faceți aici? se dezmorțește doamna Ruth, care a stat în prag, nemișcată, asistând la scenă.
— Poveste lungă, spune Maxwell. Dar, pe scurt, Arnold a fost arestat din cauză că, dintr-un motiv anume, Alistair King nu are încredere în el, iar eu am intrat într-unul dintre monitoarele de supraveghere ale Gardienilor, fiindcă aveam nevoie de niște informații, orice m-ar putea ajuta s-o aduc pe Nina înapoi.
La auzul ultimei fraze a lui Maxwell, mai ales când i-a pronunțat numele fiicei pe care n-a întâlnit-o niciodată, inima doamnei Ruth ratează o bătaie.
— Și Arnold a fost atacat de o ființă ciudată acum câteva ore. Cumva, îl făcea să vadă sau să audă ceva de care se temea el, continuă bărbatul.
— Era un demon al fricii, îi explică Ranela. Și eu am fost atacată de unul. Bănuiala noastră este că au ieșit cumva din Lumea Umbrelor, atunci când ritualul ajunsese la apogeu. Deși poarta nu a fost deschisă, vălul dintre lumi a fost subțire.
— Și cum îi omorâm? se interesează Nicholas.
— Cu puterile noastre, continuă bruneta. Însă trebuie să fim atenți. Atunci când sunt atacați, scot un sunet de o frecvență atât de înaltă, încât pot sparge sticla. Timpanul uman nu rezistă sau cel puțin, unul neantrenat. Din fericire, este singura lor armă. Dar asta nu înseamnă că nu-s periculoși. Practic, ei pot face ca orice teamă, îndoială, coșmar sau slăbiciune a ta să devină reală. De aceea, va trebui să ne pregătim pentru orice. Trebuie să ne cunoaștem foarte bine fricile și să încercăm să avem curajul de a le înfrunta, dacă nu putem scăpa de ele.
— Nu va fi ușor, murmură doamna Ruth, făcându-i pe toți trei să o privească.
— Intrați! îi invită Ranela. Avem multe de discutat.
Bibliotecara se dă la o parte, pentru a le permite lui Maxwell și lui Nicholas să intre.
2
— Te rog, nu face asta! strigă femeia, aplecându-se asupra picioarelor bărbatului din fața ei. Te rog din suflet, nu face asta!
Bărbatul, însă, privește drept în față la sora lui, care strânge copilul, ce plânge întruna, la piept.
— Te rog, Ralon! imploră femeia, din nou. Nu face asta!
— Taci, vrăjitoare! strigă femeia, ce ține copilul în brațe.
Vrăjitoarea se ridică brusc, repezindu-se la ea. Bărbatul o prinde de talie, înainte de a apuca să facă vreo mișcare.
— Este copilul meu! strigă vrăjitoarea. Copilul meu! Nu-mi lua copilul! Te implor!
Bărbatul o lovește puternic peste față, doborând-o. Vrăjitoarea icnește, atunci când corpul ei este lovit de pământ. Lacrimile o năpădesc, începând să plângă.
— Lany! strigă bărbatul, Ralon, la femeia, ce ține copilul în brațe. Du-te! Sătenii vor ști ce să facă.
Femeia, Lany, pornește, alături de bebeluș, către sat, unde mulțimea furioasă o aștepta.
— Nu! strigă vrăjitoarea, întinzând palma către Lany.
Pentru o secundă, pare că Lany se dezechilibrează. Însă, vrăjitoarea primește un picior în abdomen din partea lui Ralon, lucru care o face să renunțe la vraja pe care o începuse pentru a o opri pe Lany. Femeia își continuă drumul către sat, fără a privi în urmă.
— Te rog să nu-i faci rău! El n-are nicio vină! continuă vrăjitoarea.
— Taci! strigă Ralon, lovind-o din nou.
Vrăjitoarea se ghemuiește din cauza durerii, plânsetele ei răsunând peste tot.
— Vei fi arsă pe rug, blestemăție! strigă bărbatul, continuând s-o lovească.
— Copilul, încearcă aceasta să îngâne, însă simte cum cuvintele o părăsesc.
— Copilul va avea aceeași soartă precum a ta, căci este copilul tău! scuipă el cuvintele.
— Este și copilul tău! murmură ea, cerșind compasiune, dacă nu pentru ea, atunci pentru copil.
— Și a fost o greșeală, spune el încet.
Cuvintele acestea îi răsună vrăjitoarei în cap, precum niște ciocane puternice. A fost greșeală să-i ascundă acestui bărbat că e vrăjitoare. De fapt, a fost o greșeală să se îndrăgostească de un om fără puteri. Dar el părea diferit. El i-a promis iubirea eternă, indiferent de ce va fi. Credea că putea avea încredere în el. Acum știe că niciunul dintre ei nu merită încredere.
Vrăjitoarea strânge din dinți, încercând să se ridice, însă o altă lovitură o condamnă la neputință.
— Mincinoaso! strigă Ralon. M-ai mințit! Cum m-ai făcut să te iubesc? Spune! M-ai legat de tine cu o vrajă, nu? Ce poțiune mi-ai dat? Spune!
— Nimic, șoptește vrăjitoarea, plângând în hohote. Nu ți-am făcut nimic. Jur pe viața mea!
— Viața ta nu are nicio valoare în acest moment. Însă, dacă vrei să-ți dai viața la schimb pentru a jura strâmb, atunci o vei pierde, răspunde bărbatul pe un ton cutremurător.
Își înfige mâna în părul vrăjitoarei, ridicând-o la nivelul feței lui. Chipul ei e plâns, iar pe unul dintre obraji se poate observa deja o vânătaie. Toate oasele o dor, iar picioarele îi tremură.
— Ce mă fac eu tine? întreabă acesta, pe un ton plângăcios. Ce mă fac eu cu tine?
— Te rog, iartă-mă! Nu trebuia să te mint, recunoaște aceasta. Dar, te rog, lasă-mi copilul în pace. Te rog! Te implor! Jur că nu ți-am făcut nimic. Nu am rănit pe nimeni, niciodată! Jur!
— Ești vrăjitoare. Nu ai cum să nu fi făcut rău, o contrazice el.
Vrăjitoarea scutură frenetic din cap.
— Nu te-aș răni niciodată, nici pe tine, nici pe copilul nostru! promite aceasta, printre sughițuri.
Ralon se enervează și încordându-și pumnul, o lovește puternic peste față.
— Eu nu vreau să am nicio legătură cu tine, nici cu acel copil blestemat! O să muriți amândoi și o să uit că ați existat. O să uit că am avut încredere în tine! zbiară acesta.
După ce o lovește de alte câteva ori cu piciorul pe unde apucă, bărbatul se oprește.
Vrăjitoarea aude pași în jurul ei.
— Adu-o! se aude o voce de bărbat. O să se ducă unde s-a dus și copilul ei!
O pereche de brațe puternice o ridică, însă este prea obosită pentru a privi în jur. Corpul ei este târât până în sat, unde este întâmpinată de o mulțime furioasă. În mijlocul lor se află un stâlp înalt și gros. Jos, la baza stâlpului, se află mai multe crengi și elemente din lemn, ce pot întreține un foc, pe o durată îndelungată de timp, așezate în cerc. Lângă stâlp, stă un bărbat ce ține în mână o funie groasă. Este târâtă până aproape de acel loc, unde se izbită cu spatele de stâlp. Bărbatul înconjoară funia în jurul abdomenului ei, proptind-o de stâlp. Își simte și încheieturile mâinilor legate la spate. Observă cum este privită cu ură de către săteni.
— Am primit-o între noi ca pe una de-a noastră! strigă o femeie.
— Am invitat-o la masa mea odată! strigă o alta.
— Soția mea a lăsat-o să se joace cu copiii noștri! strigă un bărbat.
— Am avut un coșmar urât în noaptea după ce am întâlnit-o. Am avut o presimțire! mărturisește o femeie din mulțime. Trebuia să-mi dau seama că e ceva putred la ea!
— Să moară! o voce stridentă se face auzită, provocând alte strigături, ce pronunță aceleași cuvinte.
— Ardeți vrăjitoarea! strigă un bărbat din mulțime.
Strigătele se amplifică, perturbând noaptea.
Primește câteva lovituri în abdomen, din partea unor oameni ce aleg să arunce cu bolovani în ceea ce consideră ei blestem asupra satului lor. Icnește la primirea fiecărei lovituri, însă a încetat de ceva timp să mai plângă și să mai implore.
Închide ochii, văzând cum un bărbat se apropie de ea cu o torță aprinsă. Încă mai simte lovituri de pietre, atunci când atmosfera se încălzește brusc în jurul ei. Lemnul se aprinde, iar chipurile oamenilor încep să devină difuze printre flăcările ce se întețesc cu fiecare secundă.
Un urlet din mulțime atrage atenția de la vrăjitoare, provocând panică. Nu știe ce se întâmplă, însă observă că oamenii se depărtează. Imediat, focul se stinge, iar cineva o trage, eliberând-o din funia ce i-a provocat tăieturi pe încheieturi. Este sabatul ei. Cercul vrăjitoarelor este aici pentru a o salva de furia oamenilor primitivi și fără puteri. Sora ei o ia de mână, trăgând-o din cenușa lemnelor din jurul ei. Dacă ar fi întârziat puțin, ar fi devenit și ea cenușă.
— Copilul meu, murmură femeia, privind la mulțimea de oameni, ce stau neputincioși și privesc.
— Haide! o îndeamnă sora ei. Haide să mergem!
— Ei trebuie să plătească! spune vrăjitoarea. Haide să-i omorâm!
— Nu! îi răspunde fata. Plecăm.
Este târâtă de sora ei, afară din sat, însă continuă să strige întruna:
— Trebuie să plătească! Mi-au omorât copilul! Copilul meu, Aneda!
— Gata, s-a terminat! pronunță Aneda. Te rog, Zailla, renunță!
Zailla continuă să se zbată, în timp ce satul se depărtează de ele. Asta nu va rămâne așa. Își jură sieși că nu va mai îngenunchia, nu va mai implora și nu va mai suferi niciodată din cauza unui om. Ba mai mult de atât, îi va face pe ei să îngenuncheze, să implore și să sufere din cauza ei. Își vor dori să nu se fi atins niciodată de copilul ei!
3
Pumnul lui Paul Young se izbește de obrazul fratelui său, care stă pironit în scaunul din fața sălii de întâlnire a Gardienilor.
— Cu ce te-au putut convinge ei? strigă acesta. Cum de ne-ai putut trăda?
Își încordează pumnul, lovindu-l din nou, făcându-l să icnească.
— Gata, Paul! strigă Letitia, apărând dintre Gardieni și apucându-l pe fratele ei de braț. Las-o pe Allison să-l interogheze.
Paul își încordează maxilarul.
— Paul! îl strigă ea din nou. Haide!
După alte îngânări ale numelui său, Letitia reușește să-l depărteze pe Paul de lângă celălalt frate al lor, Leopold.
Cei doi se întorc în mulțime. Leopold scuipă un vas de sânge, sub privirile tuturor, după care o privește adânc pe Allison Martin.
— Vei vorbi cu noi, Leopold? întreabă calmă femeia Gardian.
— Tocmai ce am avut o conversație interesantă cu fratele meu, răspunde el, sarcastic.
— Te rog, cooperează cu noi, spune Allison, ignorând replica Gardianului.
— Ce-mi iese mie din asta? Mă veți închide oricum cu ceilalți, pufnește el.
— Nu e ca și cum nu ți-ai făcut-o cu mâna ta, strigă Paul, pierzându-și iarăși cumpătul.
Din fericire, Letitia este acolo și ținând o mână pe pieptul fratelui său, îl oprește din a reacționa necalculat... din nou.
— Haide, Leopold! îl roagă Alistair King. Ești unul dintre noi. Mereu ai fost. Încă mai poți.
Leopold râde fals. Știe că Gardienii nu iartă.
— Nu vei vorbi nici măcar de dragul familiei tale? șoptește Teresa King. Dacă nu ții la fratele și la sora ta, gândește-te măcar la părinții tăi.
Leopold Young își aruncă privirea către colțul din care, părinții lui, cărora le-a fost permis să asiste, îl privesc încruntați.
După o secundă de tăcere, Leopold oftează zgomotos, după care vorbește:
— Ar trebui să vedeți ce pot face cu magia. Nu avem nicio șansă împotriva lor. Știu asta. Eu am văzut. Pot face vrăji puternice. Zailla i-a învățat să folosească magia neagră.
— Dar tu, Leopold? Tu ai folosit magie neagră? îl întrerupe Alistair King.
În afară de trădare, Gardienii îl pot condamna și pentru folosirea magiei negre.
— Vorbește! îi ordonă Allison.
Gardianul aprobă din cap, evitând privirile arzătoare ale tatălui său. Deși nu vede acest lucru, știe de că mama sa stă cu ochii în pământ. E conștient deja că și-a făcut familia de rușine, însă asta nu face mai ușoară recunoașterea lucrurilor pe care le-a făcut.
— Știi să folosești magia neagră? întreabă Alistair King.
Acesta aprobă din nou.
— Cred că deja îi putem da sentința. Interogatoriul îl vom încheia ulterior, concluzionează Allison. Paul Young, Alistair King, veniți alături de mine!
Gardienii strigați de Allison sunt cei ce o ajută să decidă soarta condamnaților și luarea deciziilor importante. Părinții lui Leopold, alături de alți Gardieni, cum ar fi: sora sa, Letitia, părinții lui Allison, alături de Rebecca, soția și tatăl lui Alistair King, precum și Teresa, așteaptă sentința.
După ceva timp, cei trei Gardieni, reprezentanți ai fiecărei familii, vorbesc, își întorc privirile către ceilalți. Allison Martin vorbește:
— Leopold Young! Ești vinovat pentru trădare, folosirea magiei negre, atac și violență asupra Gardienilor noștri și transmitere de informații adversarilor noștri. Totuși, din cauza vremurilor disperate în care ne aflăm, pedeapsa ta va fi una neobișnuită. Asupra ta va fi aruncată o vrajă a înrobirii. Vei face cum spunem noi, fără a te opune. Conștiința și rațiunea ta ne vor aparține nouă. Nu vei mai avea niciun pic de control asupra corpului tău, nu-ți vei mai aminti nimic și siguranța ta nu va mai reprezenta o grijă a noastră. Mai mult decât atât, vei fi extrădat din familie.
În sală de lasă liniștea, în timp ce toți îl privesc pe Leopold în tăcere.
— După ce treaba pe care o avem cu tine se va fi încheiat, continuă Allison, vom decide dacă vei fi închis pe viață sau dacă vei primi pedeapsa capitală.
Un murmur încet pornește în încăpere.
— Pedeapsa capitală, repetă Letitia, privind fix în față.
— Dacă ai vreun motiv pentru care ar trebui să fie absolvit de vreuna dintre acțiunile enumerate, ești rugată să vorbești acum sau să taci pentru totdeauna, spune Allison Martin.
Văzând să Letitia nu mai continuă, acesta spune:
— Oricum acea decizie va fi supusă la vot.
Allison face un semn din cap, iar Paul se repede la Leopold. Îl eliberează din scaun, începând să-l târască spre ieșire, pentru a-l duce în celula lui. Gardienii îi privesc tăcuți pe cei doi cum dispar în spatele ușilor, ce se trântesc zgomotos.
— Cine e următorul? o întreabă Alistair King pe Allison Martin.
— Aduceți-l pe Francisco Rivera! ordonă ea, încă privind spre locul pe unde Leopold Young a fost luat de către fratele său.
4
,,S-a terminat, Zailla. Renunță!", sunt cuvintele care-i tot răsună vrăjitoarei în minte. Aceste cuvinte i le-a tot repetat sora ei, în timp ce a târât-o către ascunzătoarea lor din pădure. ,,Mi-au omorât copilul, Aneda!", a strigat ea, dar nu a băgat-o nimeni în seamă. Nu i-a înțeles nimeni durerea. Nu i-a înțeles nimeni jalea. ,,Trebuie să plătească!", și-a promis sieși și are de gând să se țină de asta. ,,Iartă-i, Zailla. Dovedește-le că nu ești ca ei.", obișnuia mama ei să-i spună. De ce ar vrea ea să le dovedească primitivilor ăstora că nu e ca ei? De ce ar vrea să le dovedească ea ceva vreodată? Ei îi sunt inferiori. Ei sunt cei care ar trebui să-și ceară iertare. Ca vrăjitoare, singura religie, pe care Zailla a avut-o vreodată, a fost credința în Nardeos, Zeul Umbrelor. Totuși, îi place să spună că doar Dumnezeu îi poate ierta dușmanii, iar ea doar îi va face să se întâlnească.
Mârâitul demonilor din jurul ei o trezește din transă. Demonii se zvârcolesc de colo-colo, dându-și târcoale unul altuia. Deși sunt toți sub vraja înrobirii, par că sunt mult mai liberi decât orice Gardian a prins Zailla sub acest blestem.
— Mai aveți puțină răbdare! le vorbește vrăjitoarea. Mama vă va lăsa să vă jucați foarte curând!
Demonii, însă, nu-i acordă atenție. Precum animalele turbate, încep să sară unul la celălalt, ceea ce ei nu fac de obicei. Zailla se dă din calea lor, privindu-i confuză. Demonii fricii nu-și atacă niciodată prada, ci doar se apără cu ajutorul sunetelor înalte. Totuși, deși nu prezintă gură, se atacă animalic, doborându-se între ei.
— Încetați! strigă vrăjitoarea.
Deși vocea ei reușește să cuprindă întreaga peșteră, demonii n-o ascultă.
— Sunteți sub vraja înrobirii! De ce nu vă supuneți? țipă ea, frustrată.
După alte câteva momente în care lupta dintre demoni devine din ce în ce mai aprigă, Zailla decide să renunțe la ,,joacă". Își ridică mâinile în aer și cu ajutorul cu unei vrăji, crează o lumină puternică, ce cuprinde întreaga încăpere. Demonii încearcă să-și folosească sistemul defensiv, însă nu apucă, fiindcă în secunda următoare se dizolvă toți în unda verde a Zaillei. Rămasă singură cu gândurile ei și cu o grămadă de praf negru, rezultat în urma dizolvării creaturilor, femeia își amintește un detaliu pe care l-a citit în cartea ce a ajutat-o să-l cheme pe Nardeos. Poate să jure că a citit undeva că demonii nu pot fi înrobiți. Nu a înțeles niciodată de ce. Acum, deși nu are răspunsul, vede rezultatul. Un urlet puternic iese din gura ei, din cauza frustrării ce o acaparează. Și-ar fi putut chinui dușmanii cu ajutorul puterii demonilor. I-ar fi învins pe Gardieni imediat și i-ar fi făcut să implore milă, în genunchi, la ea.
Se oprește din țipat, respirând zgomotos. Își încleștează pumnii, după care lovește altarul rece pe care a zăcut trupul lui Elizabeth.
— Vă pun eu pe voi la punct! amenință ea de una singură. Veți vedea voi cum e să luptați împotriva mea!
5
În timp ce Ranela, alături de Maxwell și de Nicholas vorbesc în bucătărie, doamna Ruth, folosind scuza că merge la baie, iese din casă. Nu poate sta în aceeași încăpere cu Maxwell și să pretindă că totul este în regulă. Pur și simplu nu poate. Și o enervează la culme comportamentul lui indiferent. A iertat-o sau o urăște? Nu reușește să găsească un răspuns acestei nelămuriri.
Amintindu-și replica pe care Ranela i-a spus-o, ,,Pentru Nina!", doamna Ruth inspiră adânc, decizând să se întoarcă. Există lucruri mai presus de sentimentele ei, cum ar fi Nina și Ranela are dreptate. E timpul să se comporte ca atare.
Intră înapoi în casă, pornind către bucătărie. Însă, este întreruptă de un sunet de pași, venind din dormitorul ei. Merge acolo, unde-l găsește pe Maxwell, stând pe marginea patului și privind o poză veche, ce-i înfățișează pe ei doi undeva prin perioada liceului.
— Hei! îl salută femeia sfioasă, apropiindu-se de el.
— Hei! îi răspunde acesta, zâmbitor.
— Credeam că ești în bucătărie, cu Ranela și cu Nicholas, vorbește bibliotecara.
— Eram, dar m-am gândit că este destul de aglomerat acolo. Plus că tu plecasei, spune el. Credeam că ne-ai abandonat. Te pricepi la asta de minune.
Liniștea se lasă între cei doi, după care doamna Ruth întreabă, cu vocea tremurândă:
— Poftim?
Maxwell pufnește, luându-și, pentru prima dată, ochii din fotografie și aruncând-o aleatoriu prin cameră.
— Nu m-ai auzit bine, Ruth? Sau nu mai știi ce ai făcut? întreabă el, ridicând tonul.
Femeia îngheață, privindu-l cum se apropie de ea.
— Iartă-mă! îngână aceasta, nemaireușind să-și oprească lacrimile. Crede-mă că nu a trecut zi în care să nu mă urăsc pentru asta.
Maxwell zâmbește strâmb, proptindu-se în fața ei.
— Falso! îi spune el, punându-i mâna în gât.
Bibliotecara încearcă să spună ceva, dar tot ce iese sunt doar niște sunete înfundate. Își duce mâna la încheietura lui Maxwell, pentru a se elibera, însă este conștientă că forța ei nu s-ar măsura nici într-o mie de ani cu a lui.
— Ceri iertare, inocento? o jignește acesta, pe un ton sarcastic.
Strânsoarea lui se amplifică, făcând-o pe Ruth să se agite, intrând în panică. Știe ce a făcut, știe că nu merită să fie iertată, însă pentru asta ar răni-o Maxwell? Și atunci realizează. Maxwell chiar n-ar face asta. Adunându-și toate puterile, încearcă să se calmeze. Strânsoarea lui Maxwell slăbește.
— Dacă nu mi-e frică, nu mă poți răni, amenință femeia, atunci când prinde ocazia.
— Mincinoaso! strigă Maxwell, făcând-o să tresară.
Acesta se repede la ea, făcând-o să țipe și să închidă ochii.
Următorul lucru pe care și-l amintește este că spatele ei este izbit ușor de perete. Aude voci în jur și un sunet înalt ce umple toată casa. Își pune mâinile la urechi și se lasă pe vine, începând să plângă în hohote. Nu știe dacă e speriată sau doar furioasă că a putut să creadă chiar și pentru o clipă că Maxwell ar fi rănit-o. Însă, deși nu a făcut asta niciodată, preferă să se elibereze prin plâns. Exact ca un copil, stă ghemuită, plângând, fără a-i păsa cine o vede.
Două mâini calde se așază pe umerii ei. Imediat, apoi, este trasă la un piept cald și puternic. Este cuprinsă în brațe de cineva. Acel cineva își duce o palmă pe capul ei, făcând-o să-și adâncească fața în cămașa lui. După câteva secunde în care continuă să plângă, se liniștește. Abia acum observă că a strâns puternic în pumni cămașa persoanei ce o ține aproape. Deschide ochii, privind la omul ce, doar cu o singură îmbrățișare, a reușit mereu s-o liniștească. Ramâne tăcută pentru câteva secunde, în timp ce bărbatul îi șterge lacrimile cu degetul mare, nedându-i drumul din brațele sale puternice nicio clipă.
— Ești în siguranță, îi șoptește el.
— Nicholas, vreau să vorbesc ceva cu tine, se aude vocea Ranelei.
Doamna Ruth conștientizează ce se întâmplă. Ranela și Nicholas au asistat și ei la scenă. Acum, însă, fata l-a scos pe băiat intenționat din încăpere, pentru a rămâne doar ea, singură cu Maxwell.
— Ești bine? o întreabă el.
Bibliotecara îl privește adânc, aprobând.
— Mă bucur că n-ai fost rănită, continuă el, de parcă nu ar vrea să lase liniștea să se aștearnă între ei.
Totuși, refuzul femeii de a vorbi duce la această atmosferă. Acum, totul este liniștit. Sunt doar ei doi. Doamna Ruth îi simte pieptul lui Maxwell, urcând și coborând și căldura corpului său cuprinzând-o, de parcă ar vrea să o facă o parte din el. Bărbatul o strânge mai tare, plasându-și buzele pe creștetul ei. Dintr-o dată, nu mai simte nicio tensiune. Deși, până acum, prezența lui în jurul ei era insuportabil de apăsătoare, acum nu mai este. Este ca și cum au din nou optsprezece ani și se simt bine unul lângă celălalt. Au existat momente în care a vrut să îl sărute. Însă, niciodată nu a realizat cât de mult a tânjit după o îmbrățișare de a lui, până acum. Închide din nou ochii, lăsându-se pradă parfumului lui Maxwell și imaginându-și că sunt pe podul ce tranversează lacul de la marginea orașului, acolo unde a existat mereu ceva între ei; ceva nevăzut, ceva doar al lor.
_______________________
Curiozitate: Ce părere aveți despre relația actuală dintre Maxwell Hyde și Ruth Davis? Ce credeți că se va întâmpla mai departe?
Deci am adăugat și puțină dramă în acest capitol. Presupun că toți ne așteptam la venirea unor astfel de momente, care, pentru mine, nu știu de ce, încep să devină din ce în ce mai speciale. Sper că vă plac și vouă!
Scuzați întârzierea, însă chiar nu prea am avut timp de scris. Ne vedem la următorul capitol (pe care chiar sper să-l postez săptămâna asta, dacă nu, weekendul viitor).
Kisses! ❤