A trecut o săptămână de când nu am mai călcat în Institutul de Medicină Legală. Cum aș putea? Am sunat și am anunțat că sunt bântuită de o gripă. Ca să întăresc acest scenariu, nu am părăsit casa, refuzând ajutorul unei colege care dorea să mă viziteze, spunându-i că sunt încă în faza contagioasă.
În săptămâna de când stau baricadată în dormitor am citit despre satanism cat nu citisem în toată viața mea. Am încercat să înțeleg lumea sepulcrală a lui Mahmud, să îi înțeleg motivațiile, dar tot ceea ce citesc mă umple de groază. Nopțile sunt lungi iar scena din morgă mă bântuie și mă umple de sudori reci.
Va trebui să plec de aici, să o iau de la început, în altă parte, dar îmi este atât de greu să părăsesc Bavria! Chiar dacă locuiesc în chirie, căsuța pitorească în care trăiesc mă mulțumește pe deplin. Pe lângă asta, iubesc acest oraș!
Am studiat până la epuizare ca să ajung pupila lui Mahmud. Dacă plec, s-ar putea ca toate căile să mi se închidă sau mai rău: Mahmud s-ar putea răzbuna și nu aș mai putea practica nicăieri această profesie.
Influența lui e suficientă pentru a-mi reteza aripile. Și ce îi voi spune atunci mamei mele, care s-a sacrificat atât de mult pentru mine, care a muncit enorm pentru că să pot absolvi Medicina? Cum va reacționa la ideea ca eu să părăsesc orașul?
Nu gasesc niciun motiv plauzibil, nici nu pot să o mint. Pe când mă frământam de zor, sfâșiată între dorințe și neputințe, am simțit o mângâiere tandră.
O blăniță neagră cu ochișorii verzi se ghemuiește în poala mea și începe să toarcă. Singura mea prietenă din acest oraș: pisicuța mea. Am mângâiat-o pe căpșor.
— Haide Opal... E vremea să mănânci.
Nu am mai mâncat de 12 ore... Zac în pijamale, dar asta nu înseamnă că pisica trebuie să țină post. O văd cum își întinde oasele, suplă și mlădioasă, apoi sare din pat. M-a urmat în mica bucătărie și a așteptat să îi scot mâncarea din dulap. Atunci am auzit un ciocănit în ușă, vestind apariția unui nepoftit.
Cine l-a lăsat oare să intre în curte? Am scăpat punga din mână și am slobozit o înjurătură. Nu, nu sunt o creștină model și probabil nu voi fi niciodată, oricât s-ar chinui biata mamă cu mine. Am traversat holul cu pași leneși...
Am deschis ușa doar pe jumătate, zărind un băiat cam de vârsta mea, care ține în brațe un buchet uriaș de trandafiri. Dar nu orice trandafiri, ci unii negri, lucioși, aproape ireali. Am rămas cu gura căscată, așteptând lămuririle cuvenite.
— Domnișoara Amelia Popovici?
— Eu sunt.
— Vă rog să semnați.
— Cine l-a trimis?
— Un domn care nu a vrut să-și deconspire identitatea, dar care m-a plătit dublu doar ca să îl livrez. Vă rog, mai am și alte comisioane...
Îi privesc mutra suspectă, iau pixul din mâna lui, semnez, apoi înșfac buchetul greoi. El dispare la fel de misterios pe cât a apărut și mă lasă descumpănită în prag. Bănuielile mă invadează și mai tare când văd printre trandafiri un bilețel alb.
Închid ușa cu piciorul, ignorând-o pe Opal, care mi se freacă enervant de glezne. Deschid bilețelul și văd un scris specific de doctor, încâlcit și alungit. Mesajul este destul de pretențios, fiind scris cu stiloul. Nu văd decât două cuvinte „Mă ierți?"
Am pufnit. Primul meu gând a fost să arunc trandafirii la gunoi, pentru că știu cine este împricinatul care mi-a trimis cadoul. Acest Mahmud își cere iertare de parcă ar fi comis o chestie minoră, cum ar fi faptul că m-a călcat peste picior!
— Du-te dracului... zic cu voce tare, ca și cand ar fi în fața mea.
Aproape mă doare inima că am trântit buchetul. Oare merită să pedepsesc trandafirii pentru fapta altuia? Am decis că nu și i-am așezat pe masă.
Opal mănâncă tacticoasă, iar eu cuget adânc. Nu era nevoie de vreun nume ca să ghicesc cine este expeditorul, fiindcă negrul este semnătura lui. Probabil nu vrea să afle nevastă-sa că trimite buchete de trandafiri stagiarelor cu ochii languroși. Sau cine mai știe... Parcă aș putea să ghicesc ce se întâmplă în mintea lui bolnavă!
S-a făcut seară... M-am întors în bârlogul meu, lăsând florile fără apă, uitate în bucătărie. Nu am decis dacă le voi arunca sau nu. Însă le-am numărat...
Sunt 28, adică exact vârsta mea de acum. M-am cuibărit sub pătura albastră, lăsând-o pe Opal să se lipească de mine, așa cum face de obicei. Am închis ochii și am început să analizez pentru a mia oară evenimentele ultimelor zile, încercând să-mi obosesc mintea si să adorm. Pe când mai era puțin și cădeam în neștiință, am auzit telefonul cântând strident. Am tresărit și m-am uitat spre pisică...
A deschis ochii aproape în același timp cu mine. Opal mă privește somnoroasă și pe alocuri nervoasă. Ce tâmpit sună la ora asta? Pe mine nu mă sună nimeni!
Găsesc blestematul de telefon, apoi mă holbez pe ecran cu ochii cârpiți. Văd un număr pe care nu îl am în listă și răspund cu inima ticăind.
— Alo?
Vocii mele iritate i se opune o voce caldă și joasă, aproape paternă.
— Bună seara Amelia... Ai primit florile?
Inima mea a început să bată că o tobă... Gura îmi este la fel de uscată ca un deșert. Am așteptat aproape un minut înainte să pot bălmăji câteva cuvinte.
— Vladimir... Lasă-mă în pace!
— Știi ce am observat în ultimul timp?
— Nu mă interesează!
— Numele meu pe buzele tale sună de-a dreptul divin...
— Ai de gând să încetezi sau vrei să-ți închid telefonul în nas?
El stă puțin și cugetă, încercând să îmi îmblânzească mania.
— Ascultă-mă, te rog... Știu că ceea ce am făcut este oribil. Știu că te-am speriat groaznic... Aș vrea să îmi cer iertare într-un cadru adecvat. Să ne întâlnim la o cafea și să discutăm despre toate acestea. Vreau doar să îmi mai dai o șansă...
— Nu am nevoie de explicațiile tale demente!
— Dar ai nevoie să treci peste frica pe care o simți față de mine. Lucrăm împreuna, ai uitat? Oh, Amelia, ai un potențial imens, o lumină care se cere explorată... As vrea să poți vedea și tu ceea ce văd eu în tine!
— Iar începi cu fraze din cărți științifico- fantastice? Sunt doar un om!
— Te înșeli... Și ți-o voi demonstra într-o bună zi!
Vocea insinuantă mă calcă pe nervi. De ce se comportă de parcă m-ar cunoaște mai bine decât mă cunosc eu? Cât poate să fie de încrezut!
— Ascultă-mă bine: nu m-am înscris la Medicină ca să vorbesc cu morții, ci ca să fac dreptate pentru morți! Nu vreau să fiu atrasă în nebunia ta... Auzi?!
El și-a dres glasul, parcă puțin intimidat de determinarea mea.
— Nu voi mai încerca să te forțez să faci nimic. Ai cuvântul meu. Dar nici nu trebuie să renunți la practică doar pentru că nu îmi suporți prezența. Voi pleca o perioadă... Am să trimit un coleg în locul meu, ca să te pregătească pe tine și ceilalți studenți. Stai liniștită, nu este din cercurile mele...
— Și după aceea?
— Îți voi spune ce va fi după aceea, dacă accepți să ne întâlnim, zice el viclean.
— Iar începi! Nu înțelegi că nu vreau să te văd?
— Mâine, în Orașul Vechi, la Zori. Sună bine?
Am răsuflat cu greu. Știu că dacă nu mă duc, nu voi avea liniște niciodata. Ideea ca el să plece, iar eu să rămân la morgă alături de oameni normali mă revigorează brusc. Cred că aș face aproape orice ca să scap de Vladimir!
—Fie! Dar dacă nu te găsesc acolo la 12 fix, am plecat!
El chicotește, ca și când i-ar plăcea faptul că îl pun la punct.
—Ne vedem mâine, Amelia... Somn liniștit.
— La revedere, zic scurt și închid telefonul.
M-am lăsat pe spate, simțind perna moale cum se sugrumă sub presiunea mea și am zarit-o pe Opal cuibărită, plictisită, alături. Mi-am tras pătura până la nas și am închis ochii. Prima imagine care îmi vine în minte este chipul lui Mahmud...
O față prelungă, perfect simetrică, un nas drept, potrivit ca grosime, niște ochi mari căprui care își schimbă nuanța: atunci când este soare, irișii lui capătă niște sclipiri verzui de șarpe... Își lasă deseori barbă, chiar puțin crescută, care îi întărește și mai mult aerul matur, expert, magnetic... De ce dracu' îi caut calități?
Are părul ușor grizonat la tâmple, lucru care nu îmi displace, ci care mă atâță și mai mult. Dar buzele lui sunt cele care mă fac să păcătuiesc cu gândul. Așa de pline, perfect desenate, pârguite... Păcat că e un psihopat.
M-am întors pe o parte, lăsând gândurile să se amestece.... O simt pe Opal cum se foiește deasupra păturii, dar ignor mișcările ei și las somnul să mi se strecoare în vene ca un drog...
***
E târziu și sunt obosită, dar cadavrele nu sunt obosite, iar misterul lor se cere dezlegat. Feresc cearșaful în laturi și îl văd pe domnul Nicolae.
Mâinile mele încep să-l cerceteze atent, cu răceala specifică unui criminalist, dar ochii lui pe jumătate deschiși nu îmi dau tihnă... Care este cauza morții?
Buze învinețite, pleoape uscate, negreala sub unghii, păr căzut... Fața îi este tumefiată, în pofida evidentei slăbiciuni... Corpul lui a început să rețină apă cu puțin timp înainte de a muri... Mâinile și picioarele îi sunt la fel, ușor umflate, abdomenul pare o mingie ascuțită spre partea inferioară...
E rece ca gheața, pentru că abia l-am scos din congelator; simt răceala chiar și prin mănușile protectoare... Îmi scot masca de la gură, apoi mă rezem de masa de metal, cugetând... Care este enigma ta, domnule mort?
Am zâmbit ușor și am încercat să-i ridic mâna. Atunci degetele reci m-au strâns de braț, iar defunctul și-a înfipt unghiile în carnea mea. Ochii i s-au deschis larg și au privit spre mine într-un mod care m-a făcut să regret că exist.
—Desmoniu... a șuierat el, apoi a căzut la fel de țeapăn precum fusese.
Am urlat scurt, trezindu-mă din coșmar, cu inima bătând nebunește. Vrând să revin la realitate, am căutat cu ochii un reper familiar. Ceasul de perete e luminat ușor de bătaia lunii... E ora trei dimineața, apogeul demonilor.