Capitolul 11: Domnul Nicolae

82 12 0


Motocicleta zboară pe șosea ca un diavol negru. Mi-am petrecut brațele pe după trupul lui Sebastian, așa cum o făcusem nu demult. Dar de data asta îl țin strâns. Mult mai strâns, ca și cum mă tem că totul este o iluzie. Simt că viața mea a primit un suflu nou, menit a spulbera nopțile lungi din morgă, în care nu sunt altceva decât un stagiar macabru. Prima parte a existenței mele a fost foarte tristă. Nu este bine să privești în trecut, dacă vrei să supraviețuiești acestei lumi...

Doar în ziua în care vei ține bisturiul în mână, cu siguranța unui profesionist, poți să începi a tăia în carne vie, să diseci amintirile pe masa de metal, analizând rănile ce ți-au cauzat moartea timpurie a sufletului. Sufletul meu era mort, dar am găsit puterea de a trăi prin studiu și muncă, chiar dacă eram la fel de rece precum cadavrele din Institut. Apoi a venit o zi în care perseverența mi-a fost răsplătită. Printr-o suită de conjuncturi favorabile, am sfârșit sub tutela lui Mahmud.

Viitorul începuse să se arate luminos, dar zborul mi-a fost frânt prematur de secretul celui pe care îl admiram atât de mult. Vladimir mi-a răscolit toate spaimele trecutului, iar durerea din suflet stă să se reverse ca o infecție.

Cu toate acestea am găsit un panaceu, sub forma brațelor lui Sebastian.

Am coborât de pe motocicletă, mi-am scos casca cu mișcări lente, vrând să inspir aerul rece al nopții. Ne-am oprit undeva la baza Cetățuii, în apropiere de cimitir. Pietrele funerare sclipesc straniu în bătaia lunii și s-a stârnit vântul.

M-am sprijinit de lespedea din afara cimitirului, acolo unde sunt înscriși eroii ce au căzut în războiul de la 1800. Mormintele sunt acoperite de frunze ruginii...

Îngerii săpați în marmură sunt gardienii celor care bântuie. O pasăre de noapte urlă straniu. Acest poetism sepulcral întrece cu mult imaginile obișnuite de la morgă. Este ceva în aer... Sebastian s-a apropiat de lespede, apoi m-a luat în brațe cald, uman, iscând în mine o furtună. Se aude un tunet îndepărtat, dublat de buzele lui care îmi cercetează gâtul, căutând intrări spre El Dorado.

Ceva asemănător unei magii ne cuprinde pe amândoi și ne duce într-o lume paralelă. E o lume scufundată în întuneric, în care noi suntem unicele torțe. Răsuflările noastre prind curaj, amestecându-se într-o dulce fuziune...

Pe când ne bucuram unul de altul, aud un zgomot. Un foșnet strident produs de frunze călcate în picioare, de crenguțe rupte brutal de cineva greoi.

— Sebastian... Stai...

Îmi dezlipesc buzele, începând să cercetez cu ochii zona de jur-împrejur.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi s-a părut că am auzit ceva.

— Nu e nimic... Probabil vreun câine rătăcit.

Ca să mă liniștească pe deplin, s-a întors la sărut și m-a amețit încă câteva minute.

— Am o idee. Vrei să facem niște poze în cimitir? zice el ghiduș.

Soarele și-a trâmbițat demult plecarea; adăpostul nopții ne ferește de priviri indiscrete. Am izbucnit în râs. Poze în cimitir? Cred că nu am mai făcut asta din timpul liceului, pe când încercam să-mi depășesc frica de necunoscut. Între timp, cimitirul a devenit loc de promenadă, fiind prea obișnuită acum cu mirosul morții. Am abandonat motocicleta, mergând spre poarta încununată de lacăt.

Acesta nu reprezintă vreun obstacol pentru noi, fiindcă gardul nu este prea înalt, deci, se poate escalada cu ușurință. Sebastian își pune palmele căuș, eu îmi sprijin talpa pe mâinile lui, folosindu-l ca pe o scară. Ajung pe zidul de ciment, care este suficient de lat încât să poți sta pe el, și după ce răsuflu adânc, sar.

VLADIMIRRead this story for FREE!