Capitolul 13: Cele două forțe

63 12 0


Corpul mortului este acoperit cu folie transparentă, totul este pregătit, așa că am împins sertarul, care a alunecat silențios și l-a închis în mormântul de metal.

Ușa se bălăngăne violent. O undă de aer cald îmi lovește figura preocupată. Nu mai sunt singură acum. Îl văd pe Vladimir ținând în mână o geantă neagră de dimensiuni medii, care conține, cel mai probabil, instrumente medicale.

— Încă mai vrei să joci rolul de criminalist?

Se poartă ciudat. E nerăbdător...Degetele i se agită pe mânerul genții.

— De ce întrebi?

— Avem un caz la câțiva kilometri de aici. Un spânzurat într-o căbănuță de lemn. Analiza preliminară a polițiștilor e neconcludentă. E nevoie de noi.

— S-ar putea să fie scena unei crime? am întrebat surescitată.

— Comisarul mi-a spus că mortul prezintă niște anomalii.

— Ce fel de anomalii?

— Asta vom vedea la fața locului. Vii?

Mă privește lung, iar eu rămân nemișcată, cufundată în ochii lui. Apoi scutur din cap, ca și când m-aș fi trezit dintr-un vis.

— Da, clar!

După ce am parcurs coridorul, am intrat în biroul lui, plasat strategic undeva între depozit și sala de disecții. Pătrundem într-o odaie elegantă, cu aspect vechi, care adăpostește tot felul de cărți. Are o mini- bibliotecă, iar firidele sunt un fel de vitrine pentru tot felul de statuete. Animale - totem, replici de ceramică după ciudatele statui din Insula Paștelui, reprezentări ale unor zeități hinduse.

El caută ceva într-un sertar al biroului, probabil cheia de la mașină, în vreme ce eu cutreier locul cu privirea. Se întoarce și îmi întinde un aparat de fotografiat profesionist. E superb! L-am luat fără ezitare, fascinată de modelul robust.

— E nemțesc. Foarte rezistent.

Își scoate halatul, apoi îl așază pe spătarul scaunului, dezvăluind cămașa neagră de dedesubt, apoi îmbracă un sacou elegant, cu dungulițe aurii. Când am ajuns în fața camerei doamnei Emilia, am ciocănit ușor. Ușa se deschide lent.

— Ți-ai lăsat haina aici, așa-i? zâmbește ea.

— Sunt aeriană azi, zic oarecum încurcată.

— Emilia, sunteți bine, sănătoasă? aud vocea lui Vladimir în spatele meu.

— A trecut o vreme de când nu ați mai coborât pe la mine, domnule doctor.

— Știu, sunt de neiertat! Responsabilitățile, munca și alte o mie de scuze nu mă vor salva acum. Trebuie să stăm de vorbă într-o zi, avem multe de recuperat!

— Domnișoara Amelia, la fel ca domnișorul Sebastian, sunt mai mereu pe aici.

— Nici nu ar putea să fie altfel... Îmi aduc aminte și acum de ceaiul de mentă pe care ni-l serveai înainte de disecții. Cel mai bun remediu contra grețurilor.

Îmi trag geaca pe mine fără să spun un cuvânt, martoră la un tablou oarecum ciudat pentru mine: fostul student devenit medic, care strânge cu căldură mâna femeii de serviciu. Nu aș fi crezut că Vladimir poate fi așa de... drăguț. De regulă, pare prea mândru pentru oamenii de rând. Sau poate inaccesibil...

— Duceți-vă... Aveți treabă de făcut...

El înclină din cap a salut și îi zâmbește, apoi părăsește pragul ușii. Îi urmăresc silueta, încercând să observ ceva pe deasupra, dar nu am vreo șansă, pentru că este prea înalt. Am ieșit afară, ajungând în fața unei mașini sport, ce poartă aceeași amprentă ca și stăpânul ei: dură, elegantă și desigur, scumpă.

VLADIMIRRead this story for FREE!