Capitolul 16: Capcane în noapte

52 13 0

Dedicatie pentru Alia Al- Freijat


Privesc câmpul de bătălie în alb și negru, cântărind cu grijă alegerile. Dacă nu sunt atentă, Nebunul își va face drum spre Regina mea. Am răsuflat adânc și am mutat pionul, încercând să blochez drumul invadatorului. Degetele lungi ale bărbatului din fața mea sunt însă mai pricepute decât ale mele, iar mintea lui e mai versată.

Nebunul răstoarnă pionul, ucigându-l fară milă... Mutarea strategică îl aduce chiar în poziția perfectă pentru a mă ataca... Aștept sentința cu inima strânsă.

— Șah... murmură buzele lui subțiri... Ochii albaștri mă săgetează.

— Fir-ar să fie! exclam, cuprinsă de nervi, uitând că totul este doar un joc.

Să îmi sacrific tura, pentru a crea o barieră? Silueta subțire și neagră a Reginei va fi măcelărită de rânjetul Nebunului? Aud un chicot ciudat, ca să nu zic isteric, care provine din direcția Mariei. Aceasta se lungește brusc peste tabla de șah. Înainte să realizez ce se întâmplă, mâna ei neatentă se prăbușește peste piese.

— Oh, îmi pare rău, hohotește ea... Vodca lui Sebastian e de vină...

Sebastian se strâmbă ușor, iar ochelaristul Radu vine să-și recupereze iubita.

Am rămas singuri pe podea, așezați turcește pe covorul maroniu, cu tabla distrusă, uitându-ne indulgent spre musafirii care se simt ca la ei acasă. Desigur, orice gazdă onorabilă și-ar dori aceasta, dar colegii noștri se pare că au pierdut simțul măsurii. Patul este ocupat de cuplul Sabrina-Călin, care se uită la un film stupid, asezonat cu tărie: vodcă, whisky, coniac și alte derivate amețitoare.

Râsetele lor stridente îmi zgârie timpanele.

— Cineva a băut cam mult, zice Radu sever, uitându-se spre Maria.

Blonda îl prinde de gât și îi șoptește ceva la ureche, îmbunându-l. Însă pe mine nu mă păcălește. Revărsarea ei peste tabla de șah a fost o mișcare născută din dorința de a-i atrage atenția lui Sebastian. Instinctul îmi spune că așa-zisa ei beție e doar o strategie, dar bunul simț îmi reproșează că văd peste tot numai conspirații. Până la urmă, de ce îmi pasă? Sebastian reumple paharele și mi-l întinde pe al meu, zâmbind.

— Salvată chiar la timp... Sincer, nu aș fi vrut să îți dau mat...

— De ce? Te temi că nu aș putea suporta să pierd? îl tachinez eu.

— Sunt convins că ai face față... Ești o învingătoare, oricum ar fi...

Nu e mare diferență între șah și curgerea vieții. Fiecare mutare pe care o faci duce spre victorie sau înfrângere. Mă întreb de ce Regele Alb se războiește cu Regele Negru în loc să facă pace? De ce sacrifică două armate doar pentru a se ucide la final? Apoi îmi amintesc de ceea ce a zis Vladimir despre bine și rău.

Binele trebuie să rămână alb, altfel nu se mai numește Bine. Răul trebuie să rămână negru. Ele nu se pot amesteca, dar coexistă.

Degetele lui Sebastian îmi întrerup șirul gândurilor... Mâna mea devine captivă într-a lui, aproape fără voia mea... Mă privește într-un fel anume, ca și când ar plănui ceva... Paharul cu băutură se golește, încet- încet.

Apoi se adresează cuplurilor buclucașe, cu alura unui părinte sever:

— Gata, grădinița... La culcare, că mâine dimineață avem treabă!

— Tot nu a renunțat Demetrescu la ideea lui? zice Sabrina.

— Evident că nu. Și pe deasupra m-a însărcinat să vă supraveghez.

VLADIMIRRead this story for FREE!