Capitolul 17: Secrete din cripte

54 11 0

Dedicatie pentru Lacryma Truta


Când am deschis ochii, am simțit două brațe puternice cum mă așază pe un scaun. Mâinile îmi sunt legate la spate. Amețeala și greața mă readuc la realitate, dar nu am putere să mă opun. Îmi simt genunchii sleiți, sunt ca o păpușă de cârpă mânuită de maestrul păpușar, care nu manifestă vreo empatie pentru mine.

— Unde sunt?

Sunt speriată de moarte, dar nu vreau să le arăt asta răpitorilor mei.

— S-a trezit! anunță vocea groasă din spatele meu.

Sunt înconjurată de trei bărbați îmbrăcați în costume elegante, ce poartă măști stranii care îmi amintesc de carnaval. Măștile sunt negre, la fel ca și costumele, nelăsând vreun indiciu asupra identității acestor căpcăuni.

Ochii mei împăienjeniți încep să se obișnuiască cu semiîntunericul... Mă aflu într-o biserică. De fapt, judecând după dimensiuni și cupola înaltă, e o catedrală construită în stil gotic, prăfuită, părăsită de mult timp. Pereții de piatră sunt acoperiți cu mușchi iar vitraliile murdare nu filtrează lumina aproape deloc.

Sunt prizoniera acestui scaun de lemn, cu încheieturile captive în cătușe, care la rândul lor sunt prinse de baza spătarului. Nu mă pot mișca în nicio direcție, chiar dacă mă zbat, căutând eliberarea. Unul dintre răpitori deschide un celular și formează un număr. E o tăcere mormântală. Încep să îmi amintesc crâmpeie din viața mea, întrebându-mă retoric dacă voi apuca răsăritul. Totuși, logica îmi spune că dacă ar fi vrut să mă omoare, ar fi făcut-o deja.

E destul de răcoare și încep să tremur ușor, atât de frig, cât și de frică.

— E aici, domnule! zice gorila mascată.

Am sentimentul că el este cel care mi-a pus batista pe nas. E foarte înalt, masiv, are umerii lați și mâinile butucănoase. Arată ca un fel de Hercule neșlefuit. Judecând după bărbia pătrățoasă pe care o observ din profil, trebuie să fie un luptător de categorie grea. Celălalt are niște căști ciudate prinse de ureche și vorbește cu cineva. De ce atâta tevatură pentru nimic?

Îmi amintesc brusc de avertismentul lui Vladimir, un fel de fragment pierdut prin memorie... Frica îmi cutreieră toate ungherele sufletului. Mă uit cu ochii după geanta mea și o văd în brațele unuia dintre bărbați. Acesta ține în mână telefonul meu, căruia i-a scos bateria, ca să fie sigur că nimeni nu mă va localiza.

— Ce se întâmplă aici?! strig cu îndrăzneală precoce.

Cei trei își ațintesc ochii spre mine, care se ghicesc în spatele măștilor ca niște fante întunecate. Gorila înaltă are părul scurt, țepos, cu accente soldățești, cel care îmi ține telefonul are părul pieptănat peste cap iar ultimul e chel. Costumele lor sunt identice și îmi amintesc de celebrii Man in Black din filmele science- fiction. Să fie reprezentanți ai Cercului? Sunt doar un stagiar care a avut nefericita inspirație de a sta în preajma lui Vladimir. Cu ce am greșit înaintea lui Dumnezeu, ca să sfârșesc răpită de niște fanatici? Nu sunt o amenințare pentru nimeni...

Pe când încercam să-mi liniștesc sufletul zbuciumat aud motorul unei mașini... Zgomotul încetează iar mașina se oprește undeva foarte aproape de catedrală, pentru că aud portierele închizându-se violent. Gorila halterofilă rămâne lângă mine, dar ceilalți doi se grăbesc să deschidă ușa mare și grea, pentru a-și întâmpina șeful. Este clar faptul că răspund în fața cuiva, altfel mi-ar fi adus până acum vătămări corporale. Se aude un schimb de replici sonor, o ușă trântită și zgomot de pantofi de lac pe piatra rece.

VLADIMIRRead this story for FREE!