Capitolul 12: Spinul neîncrederii

67 11 0



M-am apropiat de cadavrul întins pentru examinare, încercând să nu-l privesc direct pe Vladimir, care stă și pândește ceva în spatele meu. Sebastian a plecat, așa că sunt nevoită să deschid toracele de una singură. Mi-am pus masca pe gură, fericită că sunt oarecum ascunsă de ochii lui, fiindcă emoțiile mele au atins apogeul. Corpul mă trădează... Apăs sub stern, dar degetele îmi tremură vizibil... Mirosul de mosc îmi inundă nările, pe când mâna mea este dublată de o alta, una hotărâtă, pricepută. Degetele lui Vladimir mă forțează să trec peste blocaj.

Dunga roșie- vineție, tabloul oferit de organele atrofiate mă hipnotizează...

— Ce se întâmplă cu tine?

Scap bisturiul din mână, care lovește podeaua cu zgomot. Mă aplec să îl iau, dar legistul mă prinde de braț, încercând să stabilească un contact direct.

— Răspunde-mi! zice el aspru.

Îmi este frică de adevăr. Dacă îmi confirmă că el a fost în spatele atacului?

— Lasă-mă!

Sunt cumplit de dezamăgită, frustrată, speriată, și îl urăsc pe Vladimir din tot sufletul! M-am dus și am scos ceva din dulap, apoi m-am întors spre decedat, trântind unealta deasupra lui. Am fixat foarfeca în locul corespunzător, începând să fracturez coastele. Mirosul de mort îmi face silă, așa că respir pe gură, făcând masca să se umfle ușor. De îndată ce l-am văzut deschis m-am dat înapoi, lăsându-l pe Vladimir să-și facă treaba. El începe să scormonească, să taie, aruncându-mi câte o privire de castană prăjită, printre genele negre.

— Ai de gând să îmi spui de ce ești așa de supărată?

Înghit în sec. Nu mai vreau să continui cu prefăcătoria. Nici nu mai am timp să improvizez ceva. Vreau adevărul crud, acum sau niciodată!

— De ce ți-ai încălcat cuvântul?

— Nu sunt sigur că înțeleg unde bați...

— Ai promis că nu-l vei mai folosi pe Nicolae pe post de zombi!

El abandonează instrumentul în interiorul cadavrului, apoi își scoate masca.

— Ce tot spui acolo? Ți-am zis deja: Nicolae a fost dezactivat.

Pare sincer mirat de întrebarea mea. Oare așa să fie, sau joacă teatru?

— Ei bine, mortul tău „dezactivat" m-a atacat ieri noapte!

O cuta ciudată apare între sprâncenele lui. Un fel de umbră vinovată i se perindă peste obraz, dublată imediat de o surprindere vădită.

— Atacată?! Așa ceva nu este posibil! Unde, cum...? Explică!

— În apropiere de cimitirul Martirilor. Era târziu, mă întorceam acasă.

El abandonează ceea ce făcea, luându-mi mâinile, precipitat. Deși port încă plasticul protector, simt un fior rece cum îmi dansează pe spinare.

— Ești bine? Te-a rănit?!

— L-am lovit în cap cu o piatră, apoi am fugit, mint eu cu convingere.

De fapt, este doar jumătate de adevăr. Ar fi trebuit să zic „lopată"?

— Amelia, nu pot să cred ce aud... Crede-mă, nu am nicio legătură cu atacul!

— De unde pot să știu dacă ești sincer?

O cută amară îi deformează gura, semn al unei dezamăgiri profunde.

VLADIMIRRead this story for FREE!