Imediat ce aud zgomotul ușii mă ridic repede, încă afectată de ce s-a întâmplat cu câteva minute în urmă dar încercând să par cât mai normală.
Doar nu pot lăsa ca el să vadă ceva suspect, nu?
Îi observ mai întâi tricoul negru, care ascunde cel mai probabil un piept musculos și bine sculptat.
Apoi îmi cobor privirea spre pantalonii de aceeași culoare și înghit în sec.
E atât de neobișnuit.. să trăiești toată viața înconjurată de alb și apoi să apară el... atât de diferit de noi toți. Cu chipul lui, limbajul, atitudinea... chiar și aripile.
De ce? De ce a trebuit să apară aici? De ce în timpul meu? De ce în casa mea?
De ce tocmai acum a decis Dumnezeu să întoarcă un căzut?
—Ce a fost zgomotul ăla?
—Poftim? întreb, confuză.
—Zgomotul ăla. Ce făceai aici?
Îmi țin respirația în timp ce mă gândesc ce răspuns aș putea să-i dau.
Nici măcar nu știu despre ce zgomot vorbește și asta mă face sa mă întreb ce se întâmplă cu mine în momentul ăla? Momentul ăla în care intru în capul meu?
Cum arată corpul meu pe dinafară? Ce fac? Ce ar fi văzut el dacă ar fi intrat cu câteva minute mai devreme?
—Frate, ești chiar pierdută în spațiu.
Remarca lui mă scoate din gândurile mele și îmi strâng mâinile în pumni.
—Am căzut din pat. spun primul lucru care îmi vine în minte și apoi mă cert că n-am găsit ceva mai plauzibil.
Deși... e destul de plauzibil, nu? Atunci de ce se uită la mine atât de ciudat?
Se întoarce pe călcâie și vrea să plece dar îl apuc panicată de braț, fără să țin seama prea bine de gestul meu.
Imediat, o furtună electrică mă lovește și îmi desprind degetele ca arsă.
—Ce a fost asta? șoptesc
Ridică din umeri vrând să pară nepăsător dar știu că și el a simțit-o. Văd asta pe toată fața lui.
—Eu... voiam să vorbesc cu tine. reușesc într-un final să rostesc, străduindu-mă să uit ce s-a întâmplat.
—Nu am timp.
—Te rog.
Își rotește ochii plictisit, după care îmi face un semn din cap să încep.
Bine.
Trag aer în piept și îmi dreg glasul, ca să fiu sigură că în el nu se ascunde nicio emoție care m-ar putea da de gol.
—Voiam să... îmi cer scuze.
—Pentru ce?
Mă așteptam să pară surprins sau măcar să arate un sentiment, ceva.
Dar nu.
E la fel de inexpresiv ca întotdeauna, de parcă a mai trăit lucrurile astea de o mie de ori și știe deja dinainte ce o să se întâmple.
—Pentru că... pentru că tu crezi că am ceva împotriva ta. Știu că poate nu am fost cea mai bună gazdă, dar asta e doar pentru că nu știu cum să o fac. Eu nu prea...am intrat până acum în contact cu cineva.
—Dalinda. Treci odată la subiect. Nu-mi plac discursurile pompoase și nu cred că vrei să vezi cum reacționez la ele.
Îmi simt palmele transpirate. Literalmente simt firicele de apă scurgându-se pe pielea mea.
Fi convingătoare! Trebuie să pari convingătoare!
—Voiam să îți dau asta.
Mă aplec ca să i-au yona și i-o întind, emoționată.
—Și ce ar trebui să fac cu asta?
Simt cum bula de nervi din stomacul meu e pe cale să explodeze într-un milion de particule.
—Este tema mea. Adică a noastră. Cea pe care n-ai făcut-o. Vreau să ți-o dau ție, să o prezinți în locul meu.
—Ți se pare că sunt vreo operă de caritate? scuipă iritat.
—Nu, nu! În niciun caz. Voiam doar să-
—Scutește-mă.
Oh, nu. O să accepți.
Doar că nu știu ce ar trebui să zic mai exact, ca ego-ul lui să nu fie afectat.
Apoi îmi vine ceva în minte.
—Crezi că fac asta pentru tine? Nu, nu o fac pentru tine. O fac pentru mine. Nu sunt cine crezi tu că sunt. Nu vreau ca tu sau oricine altcineva să creadă despre mine lucruri urâte. Așa că, poftim! Îți dau tema mea ca să vezi că n-am nicio intenție rea în ceea ce te privește. De fapt n-am nicio intenție. Și în plus, de ce n-ai accepta? N-ai vrut să faci nimic? Poftim, n-ai făcut! Dar nimeni nu trebuie să știe asta. Înțelepții vor crede că începi ușor, ușor să accepți că nu te vei mai întoarce niciodată în locul ăla și că asta este viața ta de acum. Îți vor da aripile înapoi.
Îmi mușc obrazul pe interior, așteptând să văd ce spune.
Îmi este teamă. Teamă de el și teamă de mine.
E prima dată când mint și totuși a mers totul atât de bine. Niciun mușchi nu s-a mișcat pe fața mea, n-a fost niciun gest acolo, oricât de mic, care să-l facă suspect în legătură cu ceva, iar vocea mea a sunat perfect normal. Sau asta prefer să cred.
—Chestia asta cam miroase, nu crezi? Tu, îngerul perfect, vrei să-ți oferi tema la care probabil ai muncit, unui individ ca mine? Și tu ce vei face mai exact?
Mă cercetează cu ochii lui negri, pătrunzători și simt cum cedez.
Cum fac oamenii asta? Cum spun lucruri neadevărate cu atâta ușurință? Unde închid conștiința? Ce fac cu gustul acru din gură?
—Vrei să încetezi să suspectezi pe toată lumea? Noi nu suntem dușmanii tai. Adică eu cel puțin nu sunt. Vreau doar... să ne înțelegem, bine? Poate tu nu vrei asta, dar îți vrei aripile înapoi, nu-i așa?
Fă-l să cedeze, te rog!
—De ce ai vrea să ne înțelegem, Dalinda? Ți-am spus de la început care sunt planurile mele cu tine. Ți-am spus că o să te îndrăgostești de mine și asta o să te doară, nu-i așa? Chiar foarte rău, dacă-mi permiți să adaug.
—Da, mi-ai spus. Asta și multe alte lucruri.
—Atunci de ce încerci să te apropii de mine? E puțin cam prostuț din partea ta, nu crezi?
Mă apropii de tine tocmai ca să mă asigur că nu o să mă doară mai târziu.
—Mă cunosc pe mine. Nu m-aș îndrăgosti de tine. Nu am nevoie să mă baricadez în spatele unor fortărețe sau să fug. Trebuie să găsești pe altcineva pentru planul ăsta al tău, dar până atunci... vrei să iei asta?
Întind și mai mult mâna cu yona și pot să jur că inima mi se oprește atunci când el o i-a.
Nu din cauza faptului că a acceptat, ci pentru că a avut grijă să îmi atingă pielea atunci când a făcut-o.
—Atunci, dacă nu ai nevoie să fugi, vino azi cu mine.
Rânjește și eu mă panichez imediat, neștiind ce vrea să spună.
—Unde să vin? De ce?
—Pentru că tu n-ai nevoie să te baricadezi în spatele unor fortărețe, corect? Nu-ți face griji, nu o să te seduc. O să facem o plimbare.
—Tu? Și cu mine? O plimbare?
Ce pui la cale? Te porți grosolan, iar apoi, dintr-odată, vrei să ne petrecem timpul împreună?
Sunt sceptică, da, însă am și motive să fiu.
—Ce e, ți-e frică?
—Nu. Normal că nu. spun, mult prea repede iar lui nu-i scapă asta.
—Bine atunci, așa rămâne. O să te i-au când se întunecă.
Întunecă? Vezi să nu!
—Dacă vrei să faci o plimbare cu mine, o faci pe lumină.
—Lumina nu e tocmai punctul meu forte. Eu te-am invitat, eu pun condițiile. Acum dacă mă scuzi, am niște treabă. Dar mă întorc până diseară, nu trebuie să intri în panică. mă ironizează ușor iar eu mă încrunt.
—Ce treabă ai? îl întreb, precaută.
Ce treabă ai putea avea tu, Kailas?
–Nu te privește pe tine ce treabă am eu. Să fi gata. A, și să porți rochia asta. Îmi place.
Și astea fiind spuse, iese, lăsându-mă roșie la față, confuză și puțin înfricoșată.
De când a plecat, am făcut înconjurul camerei, dintr-o parte într-alta.
Și m-am gândit. Da, mi-am rezervat timp mie și minții mele, ca să poată procesa totul.
Și am început cu începutul. Adică cu ziua aia, care se voia a fi ca toate celelalte, dar anunțul Înțeleptului Yumo a dat-o peste cap.
Pentru mine, lucrurile încă sunt în ceață.
Nu știu exact ce rol are el în lumea noastră, nici ce rol am eu în lumea lui.
"Singura care îl poate salva pe Kailas"
Ce-i cu toate ghicitoarele astea? Cu tot misterul ăsta?
"Asta nu e doar pentru Kailas. Asta este și pentru tine"
Ce vrea să însemne asta?
"Aștept asta de mult"
Cum adică, Helsinka?
"Una dintre cârtițele lor"
Ce fac eu mai exact aici?
Nu-mi place. Nu-mi place nimic din ceea ce se întâmplă.
Știu că nu am de ce să mă simt vinovată, dar undeva în adâncul meu știu că nu e deloc bine ce fac.
"Trebuie să-mi spui totul"
V-am spus totul, și chiar dacă n-aș fi făcut-o, mi-ați fi citit gândurile.
"Am niște treabă"
Ce mai exact? Unde ești Kailas? Ce faci de atâtea ore? Ce uneltești?
"O să facem o plimbare"
"Când se întunecă"
"Lumina nu e tocmai punctul meu forte"
Am înțeles asta, crede-mă. Am înțeles-o chiar foarte bine.
Mă opresc instantaneu, imediat ce aud pași. Acei pași. Venind încoace. Înspre mine.
—Gata de plimbare? vocea lui tradează amuzamentul pe care se pare că-l simte în momentul de față, iar el e mult mai ... bine dispus.
Și acum vine partea în care mă întreb de ce.
—Da, sunt gata.
Asta am făcut până acum. M-am pregătit psihic.
Încă nu înteleg ce urmărește sau ce vrea, dar o să aflu încurand, nu?
Să fiu onestă cu voi și cu mine?
Da, am emoții. Și simt furnicături prin tot corpul. Iar degetele de la picioare îmi tremură.
—Bine atunci. Haide.
Întinde mâna și mă invită să o i-au înainte, așa că asta și fac.
Îi pot simți privirea pe spatele meu și sunt chiar foarte conștientă de prezența sa în urma mea, dar continui să merg. Dreaptă, detașată și relaxată.
—Unde mergem? chițăi exasperată.
—Unde vrei tu, iubito.
Mă opresc inloc, cu inima pompându-mi rapid în piept.
—Cum mi-ai spus?
Nu vreau să mă întorc. Nu pot să mă întorc.
—Iubito. rostește suav, iar cuvântul ăsta, în gura lui parcă se armonizează perfect. Ca un cântec.
Ce tot spun aici? N-ar trebui să îi permit! Asta e încercarea lui penibilă de a mă face să-i cad în plasă.
—Ai zis că nu vrei să mă seduci, îți amintești?
Merg incontinuare. Nu mă afectează cu nimic. E totul perfect normal. Eu nu sunt o viețuitoare naivă iar el nu e o capcană mortală.Și chiar dacă e, nu o să fac niciun pas spre ea.
—Nici nu fac asta. Metodele mele de sedus sunt altele, Dalinda.
Nu vreau să știu. Nu mă interesează.
—Bine. Acum încearcă să fi serios și spune-mi unde mergem.
Îmi las pașii să mă poarte în față, fără să acord prea mare atenție direcției în care mă îndrept.
D-abia acum realizez cum absența luminii face raiul să pară atât de feeric.
Imaginează-ți că te uiți undeva, un loc plin de verdeață, orbitor de frumos.. și nu-i găsești sfârșitul. Pur și simplu nu se mai termină.
Îți arunci ochii în stânga și în dreapta și te cuprinde amețeala.
O numim "Amețeala infinitului".
E minunat nu? Nici nu cred că îți pot descrie în cuvinte cum se simte sau cum se vede.
Lumea oamenilor are întotdeauna o limită, dar a noastră nu.
Așa. Apoi la toate astea adaugă atingerea catifelată a nopții, aerul cald, mireasma florilor..
N-am ieșit niciodată atât de târziu din casă, dar cu siguranță o să o fac de acum încolo.
— N-am mai fost pe aici de decenii, dar cred că mai țin totuși minte un loc în care obișnuiam să îmi petrec zilele. Ține-o drept.
De ce nu treci tu în față? De ce stai în spatele meu, ca un leu pândindu-și prada?
Niciunul dintre noi nu mai spune nimic, înafară de el, atunci când îmi mai dă câte o indicație.
Și totuși, simt o liniște stranie.
—Aici.
Glasul lui răgușit mă readuce la realitate și îmi ridic privirea, înmărmurită.
Da, este adevărat ca nu prea am ieșit eu în expediții nocturne, dar Helsinka și cu mine ne plimbam mereu.
Cu toate astea, n-am ajuns niciodată aici și nici nu îmi amintesc să fi auzit vreodată pe cineva vorbind despre locul ăsta.
E pur și simplu minunat. Apa gigantică din fața noastră se unduieste ușor, odată la câteva secunde, ca și când ar dansa. Dar nu asta e ceea ce o face magică. Ci culoarea. O combinație între toate nuanțele de albastru care există.
Iar totul este înconjurat de plante, ale căror capete strălucesc, fosforescente în întunericul de afară. Iar lumina lor se oglindește în mare, formând un contrast uimitor.
—I se spune "Apa Înțeleaptă". Ai mai fost aici?
—Ăă... nu. schițez un zâmbet slab, încă puțin amețită de frumusețea la care am ocazia să asist.
—Mă gândeam eu. Acum. Întreab-o ceva.
Ridic ușor din sprâncene.
—Pe cine să întreb?
—Pe înțeleaptă. De asta se și numește așa. Se spune că ar fi aici de la prima generație de ingeri. Că a vazut și a auzit atâtea povești, încât înțelepciunea ei se întinde pe mii și mii de kilometri pătrați. Uite, privește cât de lungă e. Se mărește în fiecare zi. Știe răspunsul la orice, inclusiv la viitor.
Unde am trăit până acum? De ce eu nu știu nimic despre asta?
—Dar... n-am auzit niciodată despre ea. E superbă, îngerii n-ar trebui să vorbească? dau glas gândurilor.
—Singurii care cunosc locul ăsta sunt îngerii căzuți și cei care au rămas aici după luptă. Și desigur, adunătura aia de gogomani numită Înțelepți.
Sunt puțin iritată de exprimarea lui, dar aleg să ignor insulta adusă maeștrilor mei.
—Nici nu îmi mai amintesc drumul. Cum am ajuns aici?
D-abia acum îmi dau seama că n-am fost niciun pic atentă din cauza agitației mele.
O greșeală fatală. Mi-ar fi plăcut să mă întorc, dar singură.
—Nu poți veni aici fără mine, așa că oricum nu contează.
—De ce nu? întreb, încă privind în față.
—Pur și simplu. Acum, haide, întreab-o.
Mintea îmi rămâne suspendată câteva clipe, fiindcă nu știu exact ce aș putea întreba. Adică, mai exact, ce tip de întrebări?
—Sarrxta. aud deodată vocea companiei mele, răsunând puternic în mijlocul liniștei.
Înghit în sec când priveliștea din fața mea începe să se înalțe în sus, ca și când ar fi fost trezită la viață.
—Kailas. Nu te-am mai vazut de ceva vreme.
Îmi cade fața când cineva răspunde și cu siguranță niciunul dintre noi doi.
Timbrul e grav dar totuși muzical, cu câteva octave mai ridicat decât unul obișnuit.
—Nu-mi mai spune așa.
Ai putea crede că e supărat, dar a rostit totul cu calm, chiar relaxat.
Trăsături pe care nu le-am mai văzut până acum la el.
—Pentru mine tot Kailas ești,Astaroth.Cine e prietena ta?
Îngheț imediat ce aud cuvintele care mă implică pe mine.
Mă întorc spre Kailas, care mă privește foarte intens.
—Ea e Dalinda. E cam nepoliticoasă, nu-i așa? spune superior.
Mâ fâstâcesc rușinată, dar tot nu deschid gura.
—Cu ce ocazie pe la mine? Vreți niște sfaturi în dragoste?
—Nicidecum! de data asta eu sunt cea care vorbește.
—Ea vrea să te întrebe ceva. Și de altfel și eu sunt entuziasmat să văd cum se prăbușește după răspunsul tău. I-am spus că cunoști viitorul.
Nu, nu vreau. Ce tot spui?
Îi arunc o căutătură mustrătoare, dar doar zâmbește.
Nu pot să nu remarc cât de frumos arată așa, fericit.
E fericit? Nu sunt convinsă, dar pare mai binedispus ca de-obicei.
—Atunci întreabă-mă, copilă.
—Nu mă înțelegeți greșit, dar eu nu prea...
—Haide Dalinda, întreabă. Întreabă dacă o să te îndrăgostești de mine.
Rămân buimacă, până mâna lui o prinde pe a mea și mă întoarce spre el.
Stăm față în față, iar eu sunt energie electrică pură. Sau eventual sunt străbătută de ea, nu știu. Dar ma simt... vie, cumva...
—Întreabă ce te roade.
Am buzele ușor întredeschide și nu pot face nicio mișcare ca să îmi închid gura.
Să fim așa apropiați, să ne privim iar el să mă atingă, se simte...
Asta până când începe să râdă și îmi dă drumul.
Neștiind ce să fac, rămân așa.
—Drace, fata asta se topește din orice. Sarrxta, simt că sunt o brichetă iar ea o bucățică de plastic.
Asta e un fel de glumă? Ce e aia "brichetă"? Și cum adică mă topesc din orice?
Închid ochii și mă întorc cu fața la așa zisa Sarrxta, pregătită sa îl ignor de acum încolo. Eventual pentru o eternitate.
—Nu te grăbi, Kailas. Cine râde la urmă râde mai bine.
Sunt surprinsă de replica ei, care e oarecum în avantajul meu.
Exact, Kailas. Și cea care râde la urmă sunt chiar eu, dacă nu te-ai prins.
—Mă amuzați, ingeri. Amândoi ardeți înăuntru ca niște flăcări, iar când căldura voastră va ieși la suprafață o sa pârjoliți totul.
—Ce vrea să însemne asta? Te corectez. Nu amândoi. Doar ea. Ea e cea care i-a foc în preajma mea. Eu nu am nici cea mai mică reacție. Mă enervează ființa ei cu totul. Are toate calitățile pe care le detest. Bunătate, fragilitate, naivitate, generozitate.
Cuvintele lui sunt puțin cam dure și răstite, motiv pentru care la sfârșit mă simt rănită. Nu știu din pricina a ce, din tot ce a spus, cert e că îmi vine să fug. Și-a exteriorizat sentimentele referitoare la mine foarte clar.
N-ar trebui să îmi pese. Atunci de ce au venit ca o lovitură asupra mea?
— Ascultați și luați aminte, după care plecați. În curând o să sosească cineva important și nu ar fi bine să vă găsească aici.
Pauză.
—O să vă iubiți cu atâta pasiune și forță, încât nimic și nimeni nu o să vă stingă vreodată. Niciun rai, niciun iad, nici măcar pământul omenesc. O să fiți despărțiți de atâtea ori, dar o sa vă regăsiți mereu. Dragostea voastră o să treacă și peste Dumnezeu și peste Lucifer. Fiindcă sunteți două piese ale aceluiași întreg și nu puteți funcționa una fără alta. Așa că, Kailas, cine râde la urmă, râde mai bine. Fiindcă în încercarea ta de-ai subjuga inima, o vei pierde și pe a ta. Și nu doar atât. Îți vei pierde sufletul și întreaga ființă. Vă veți aparține unul altuia, pentru totdeauna.
Chiar când credeam că a terminat, vocea ei se aude din nou, de data asta și mai gravă.
—Dar dacă în nerozia voastră nu veți accepta ce a fost scris pentru voi de Dumnezeu, veți urma calea lui Lucifer.
Toată iubirea pe care urma să v-o purtați, se va transforma în ură. Și nu orice ură. Cea mai aprigă dintre toate, cum nu s-a mai văzut. Dacă ar fi trebuit să existați ca un întreg, de data asta niciunul nu va putea supraviețui dacă celălalt nu piere. O să căutați să vă distrugeți și odată cu cel răpus primul, va dispărea și binele, sau în cazul celălalt, răul.
Ce capitol lung, îmi cer scuze dacă ați obosit citind.
Cei care își mai pierd uneori timpul cu această carte, sunteți drăguți să îmi răspundeți măcar de data asta la o întrebare? E important pentru mine să știu ce credeți.
Deciiiiiii. *tobele*
E cineva pentru Daruki? ( Dalinda+Maruki)
Asta doar așa, ca fapt divers.