Academia Îngerilor

|Păcătos|

  Îmi forțez ochii să se închidă, dar nu obțin din eforturile mele decât nenumărate foiri pe o parte și pe alta.

  În zadar mă străduiesc, nu o să adorm în veci. Nu după tot ceea ce s-a întâmplat.

  Nu știu ce simt în legătură cu toate astea, cu amenințările pe care mi le-a aruncat în față fără niciun dram de subtilitate.
Un lucru îmi este însă clar: nu-l voi lăsa, sub nicio formă, să-mi distrugă casa și cu atât mai mult să-mi fure inima.
Ceea ce e un fapt imposibil, oricum.
Nu poți să îi strigi cuiva că îl vei face să te iubească doar ca să-l distrugi și tot tu să te aștepți ca asta să meargă.

  Mâine, când o să mă reîntorc în biroul directorului pentru răspunsul așteptat , acesta v-a fi unul pozitiv.

  Cu toate că acum ceva timp eram total hotărâtă să nu accept așa zisa misiune sacră, mi-am dat seama că nu pot sacrifica pe altcineva.

  Pentru că eu am fost pusă față în față cu acest demon furios, fixat pe ideea de distrugere și nu mă lasă sufletul să supun pe cineva la chinurile pe care presupun că le voi îndura, în încercarea de salvare a celui care nu vrea să fie salvat. Nu după tot ceea ce am văzut.

  Am privit minute întregi pereții și am ajuns la o concluzie.

  Din toată chestia asta, sunt posibile două finaluri : ori să reușesc eu să îi risipesc întunericul care-i acoperă vederea și inima, ori să reușească el să mă  îmbine pe mine în venin.
Și, indiferent de rezultat, voi fi mulțumită.
Nu fiindcă mă voi pierde pe mine însămi , ci pentru că dacă totuși se va întâmpla, știu că totul a fost din iubire.
Iubire pentru Dumnezeu, pentru rai și pentru ceilalți îngeri.

  Am ocazia să fac și eu ceva folositor pentru comunitate, am ocazia să arăt că și un înger fără o aripă poate fi bun la ceva și Dumnezeu știe ca nu o voi rata.

  Sunt uimită de propria mea seriozitate, dar, în același timp,  sunt și mândră.
Mândră că în sfârșit am prins și eu puțin curaj. Bun sau rău, de ajutor sau nu, tot curaj e.

  Râd în sinea mea. Mă simt matură.
Cine știe, poate în sfârșit am crescut.

  Sau poate e doar entuziasmul de la început și în curând voi regreta amarnic că am intrat în asta.

  Deschid ușa cu degetele tremurânde, dar îmi forțez picioarele să înainteze , cu toate că zbuciumurile inimii mele parca îmi strigă "Intră înapoi!".

  Dar am stat destul în camera mea și consider că i-am lăsat suficient timp să se acomodeze.

  Mă cert în sinea mea că am fost prea speriată să îmi execut cu adevărat îndatoririle de gazdă și nu i-am prezentat măcar locul în care v-a dormi. Dar oricum, nici el nu mi-a lăsat altă variantă.

  În plus, mai am o singură cameră liberă.
Cea care i-a aparținut odinioară Helsinkai. Cu toate că nu o folosea prea mult...

  Simt o durere mută în piept, în timp ce mă gândesc că patul docii mele va fi ocupat de acum înainte... de el.

  Bat de câteva ori în lemnul dur, însă nu se aude nicio mișcare de pe partea cealaltă.
Oare nu a găsit camera? Atunci unde e?

  Mai încerc odată și când primesc același rezultat, apăs cu sfială clanța și îmi strecor capul înăuntru.

—Mhm... bună.

  E întins în pat, cu mâinile deasupra capului și se încruntă atunci când îmi observă prezența.