Academia Îngerilor

Variante pentru mai târziu

  Imediat ce aud zgomotul ușii mă ridic repede, încă afectată de ce s-a întâmplat cu câteva minute în urmă dar încercând să par cât mai normală.

Doar nu pot lăsa ca el să vadă ceva suspect, nu?

  Îi observ mai întâi tricoul negru, care ascunde cel mai probabil un piept musculos și bine sculptat.

  Apoi îmi cobor privirea spre pantalonii de aceeași culoare și înghit în sec.

  E atât de neobișnuit.. să trăiești toată viața înconjurată de alb și apoi să apară el... atât de diferit de noi toți. Cu chipul lui, limbajul, atitudinea... chiar și aripile.

  De ce? De ce a trebuit să apară aici? De ce în timpul meu? De ce în casa mea?
De ce tocmai acum a decis Dumnezeu să întoarcă un căzut?

—Ce a fost zgomotul ăla?

—Poftim? întreb, confuză.

—Zgomotul ăla. Ce făceai aici?

  Îmi țin respirația în timp ce mă gândesc ce răspuns aș putea să-i dau.

  Nici măcar nu știu despre ce zgomot vorbește și asta mă face sa mă întreb ce se întâmplă cu mine în momentul ăla? Momentul ăla în care intru în capul meu?

  Cum arată corpul meu pe dinafară? Ce fac? Ce ar fi văzut el dacă ar fi intrat cu câteva minute mai devreme?

—Frate, ești chiar pierdută în spațiu.

  Remarca lui mă scoate din gândurile mele și îmi strâng mâinile în pumni.

—Am căzut din pat. spun primul lucru care îmi vine în minte și apoi mă cert că n-am găsit ceva mai plauzibil.

  Deși... e destul de plauzibil, nu? Atunci de ce se uită la mine atât de ciudat?

  Se întoarce pe călcâie și vrea să plece dar îl apuc panicată de braț, fără să țin seama prea bine de gestul meu.

Imediat, o furtună electrică mă lovește și îmi desprind degetele ca arsă.

—Ce a fost asta? șoptesc

  Ridică din umeri vrând să pară nepăsător dar știu că și el a simțit-o. Văd asta pe toată fața lui.

—Eu... voiam să vorbesc cu tine. reușesc într-un final să rostesc, străduindu-mă să uit ce s-a întâmplat.

—Nu am timp.

—Te rog.

  Își rotește ochii plictisit, după care îmi face un semn din cap să încep.

  Bine.

  Trag aer în piept și îmi dreg glasul, ca să fiu sigură că în el nu se ascunde nicio emoție care m-ar putea da de gol.

—Voiam să... îmi cer scuze.

—Pentru ce?

  Mă așteptam să pară surprins sau măcar să arate un sentiment, ceva.
Dar nu.
E la fel de inexpresiv ca întotdeauna, de parcă a mai trăit lucrurile astea de o mie de ori și știe deja dinainte ce o să se întâmple.

—Pentru că... pentru că tu crezi că am ceva împotriva ta. Știu că poate nu am fost cea mai bună gazdă, dar asta e doar pentru că nu știu cum să o fac. Eu nu prea...am intrat până acum în contact cu cineva.

—Dalinda. Treci odată la subiect. Nu-mi plac discursurile pompoase și nu cred că vrei să vezi cum reacționez la ele.

  Îmi simt palmele transpirate. Literalmente simt firicele de apă scurgându-se pe pielea mea.