Academia Îngerilor

Necazuri

  Când deschid ochii mă lovesc de obscuritatea adâncă a încăperii.
Încerc să-mi pun picioarele în funcțiune, dar suspin când îmi dau seama că acest lucru este imposibil.

Ce se întâmplă?

  Încep să țip când realizez că deși îmi dau toată silința să mă mișc, în realitate nu se întâmplă nimic.

Dumnezeule!

—Kailas! Ajutor! Serena!

Cineva, vă rog!

  Tresar când se aude un pocnet și pe tavan se deschide o gaură imensă. Un fel de fum roșiatic începe să iasă de acolo, luând cu asalt camera.

—Ce e asta?! țip, continuând să mă zbat

Trebuie să mă mișc, trebuie să mă mișc!

  Vaporii colorați înaintează din ce în ce mai mult, întinzându-se prin tot aerul.

Încep să tușesc, îngrozită.

Nu, nu, nu.

Picioarele îmi sunt învăluite de fumul roșu, care continuă să urce.

  Urlu, iar și iar, incapabilă să fac altceva. Ochii îmi sunt rapid acoperiți și ultimul lucru pe care mi-l amintesc este mirosul puternic, aproape înecăcios, de căpșuni.

*

  Când mi-am revenit în simțiri a trebuit să stau câteva secunde nemișcată, prea speriată că durerile erau tot acolo.
Fiindcă în cazul ăsta n-aș mai fi vrut niciodată să mă trezesc.

  Dar nu, mă simțeam...aproape normal.
Și spun aproape, fiindcă sunt sigură că o inimă n-are cum să bată atât de tare.

  Îmi ridic privirea spre tavan, amintindu-mi vag de coșmarul pe care l-am avut aseară. Gândurile mă poartă rapid spre acela în care directorul mă omora și scutur din cap, oripilată de propria-mi minte, care îmi face așa ceva.

  Mă ridic în șezut și încep să fac exerciții de respirație, impunându-mi mie însămi să nu mă gândesc la nimic.
Dar în scurt timp mâinile încep să-mi tremure și parcă aud un click, apoi bum. Barierele se prăbușesc direct în capul meu și fața mi se umple de lacrimi fierbinți.

Am băut și m-am drogat. Am fost slabă. Am fost cum nu se poate mai slabă în fața răului.

Nu merit iertarea ta, Doamne. În ultima perioadă n-am făcut altceva decât să te dezamăgesc.

Îmi ridic privirea când ușa se deschide, dar când îl văd pe Kailas mi-acopăr fața cu palmele.

Nu vreau să mă vadă iar în starea asta.

—Am nimerit într-un moment prost? spune, rămânând pe loc

—E dimineață? Plecăm? murmur, încercând să-mi maschez emoția din voce

—E după-amiază. Și da, plecăm.

  E ceva ciudat în tonul lui. Îi analizez fața încercând să-mi dau seama dacă pune ceva la cale.

—De ce te holbezi?

—Ai pățit ceva?

Se încordează, dar rămâne încontinuare impasibil.

—Tu ești aia care face duș într-o baie de lacrimi, colega.

Oftez și dau să mă ridic, dar genunchii îmi tremură, forțându-mă să îmi i-au o clipă de răgaz.