Academia Îngerilor

Iar și iar

  Mă așez pe pat, strângându-mi mâinile tremurânde în poală. Privirea îmi tot fuge prin jur, căutând ceva familiar, dar mi-e imposibil să găsesc măcar un lucru care să fie la fel.

Pentru că totul e identic, dar amintirile...ele nu există.

  Dacă merg în camera alăturată, nu o să simt adierea aceea pală și revigorantă, lăsată în urmă de mirosul lui Kailas. Fiindcă el nu a fost niciodată aici, așa că pereții n-au putut să fure o monstră din parfumul lui. Când o să plec spre Academie, urmând orbește cărarea, așteptând cu sufletul la gură cotitura spre păduricea din onix, cu asta o să rămân: cu așteptarea.

E alt loc, alt drum, altă Academie...iar eu sunt complet singură.

  Când l-am întrebat pe Înțeleptul Yumo ce am facut atât de grav, de au considerat că e nevoie să fiu mutată și din casa mea, nu doar din Academie, mi-a oferit un răspuns destul de vag.

Nu e vina mea, așa e procedura. Academiile sunt ascunse între ele, iar eu n-aș fi putut ajunge de-acolo aici.

  Atunci am conștientizat că nimeni nu o să mă mai poată găsi. Nu că m-ar căuta cineva, dar...nu o să-l mai văd pe Kailas niciodată.

Epuizată, îmi trântesc capul pe pernă și dau drumul suspinului pe care m-am chinuit atât să-l înfrânez.

  Cum rămâne cu sângele pe care trebuia să-l recuperez, cu zilele mele, cu...

  Mă opresc, fiindcă sentimentele mele sunt brusc mai simple și mai transparente decât au fost vreodată:

În ciuda a tot ceea ce credeam, nu vreau să mă întorc la vechea mea viață. Nu spun că îngerul căzut e bun sau că toate acele dăți în care s-a jucat cu mine nu mai există acum, dar, pentru prima dată, între pereții aceștia străini, îmi recunosc mie însămi că prezența lui a colorat totul pentru mine. Eram concentrată numai pe examen, pe lumină, pe scopul final, eram naivă și oarbă, nu...nu sunt pregătită să mă reîntorc la ceea ce acum știu că era un ciclu monoton. Nu o să mai fiu niciodată pregătită, de fapt. Nu după tot ceea ce s-a întâmplat din ziua în care aripile lui negre s-au deschis, purtându-l pe deasupra scărilor.

  Nu știu dacă toate astea au legătură cu ce am aflat despre Orașul Îngerilor, dar da, mi-a zdruncinat credința, n-am cum să neg.
Nu credința în tine, Doamne. Pentru mine, Tu ești de neatins.

  Nu și ce se întâmplă aici, totuși. N-am de gând să mai ascult ce spun ceilalți, nu voi mai lăsa pe nimeni sa mă mai atragă de partea lui, fie deconspirându-i pe alții, fie folosind alte mijloace. De acum înainte, voi pleca în căutarea propriului meu adevăr, pentru ca nimeni, absolut nimeni, să nu mă mai facă vreodată să mă îndoiesc.

  Cred că acum înțeleg: neștiința te face vulnerabil și maleabil, iar cunoașterea înseamnă putere.

Poate chiar e un nou început pentru mine.

*

  Când mă trezesc, nu îmi mai simt capul greu. Din starea jalnică în care mă aflam ieri, n-a mai ramas decât presiunea aceea din capul pieptului. Însă cu ea mă pot descurca.

  Primesc semnalul pentru Academie imediat ce ies din tronă. Poftim?

  Recunosc că nu am numărat zilele, dar aveam impresia că astăzi suntem liberi. Poate regulile se aplică diferit în partea aceasta.

  Senzația care mă cuprinde în momentul în care depășesc pragul ușii și îmi las picioarele să mă poarte în față, e de-a dreptul înspăimântătoare.
Academia e din ce în ce mai aproape. Simt asta.