Academia Îngerilor

Prima crăpătură

—Și pentru că înfrângerea a avut loc în mult mai mult timp decât cel stabilit de reguli, echipa Kailas-Dalinda mai are voie să își dovedească meritul de a fi aici, de a lupta în Cursa Sorilor, încă odată!

În timp ce îngerul îmbrăcat în verde rostește asta, ecranul uriaș din spatele lui devine alb.
Nu mai arată ce s-a întâmplat, ci poze cu fiecare echipă, iar în dreptul lor, ușor înclinat, e scris numărul de victorii adunate.

Firește, noi avem cele mai multe. Restul au fie una, fie zero. Și mai sunt și cei care au picat înainte de cele 10 minute, motiv pentru care chipurile lor sunt tăiate, fiindcă nu mai au dreptul să participe încontinuare.

Nouă ne mai trebuie un singur punct, apoi putem privi cum restul își vor da silința să le adune pe ale lor.

Dar cum să mai atârn acolo, simțind focul arzându-mi carnea, când în stânga mea, Kailas parcă a luat-o razna? A rămas împietrit, iar privirea lui pierdută mă sperie. Nu e deloc prezent, pare cu mintea plecată în altă parte. Din când în când, își atinge cu un deget substanța care-l acoperă aproape în întregime și o duce la nas, mirosind-o. Când face asta e încruntat și mai serios decât l-am văzut în tot timpul de când îl cunosc. Îmi dau seama că analizează toate posibilitățile de proveniență a mâzgăi.

Și eu mă întreb ce e și ce face, dar nu sunt nici pe departe la fel de bănuitoare și crispată.

—Kailas, mai avem o cursă. îi spun într-un final, încercând să-l aduc înapoi

Poate și mai multe. Îngerul acela a fost mult mai bun decât mine și cu siguranță pot exista și alții care să posede aceleași aptitudini.
Mă simt vinovată, fiindcă mi-am dorit cu atâta ardoare să câștig când stăteam față în față cu ea, doar pentru simplul fapt că s-a înfiripat ceva între aceasta și Kailas. Exact acest gen de sentimente, cum ar fi gelozia și dorința de a-i arăta cuiva că ești mai bun decât altcineva, nu ar trebui să-mi fie cunoscute mie. Dar acum îmi sunt.

Kailas nu mi-a răspuns și nici nu mai are ocazia acum, fiindcă sunt iar la roată, iar el pe pod. Îmi frământ mâinile agitată.

Îmi fac griji pentru el, cu toate că nu are nimic de făcut la proba aceasta. Nu arăta deloc bine și abia acum realizez cât de mult îl dă peste cap faptul că nu deține controlul.
N-aveam de unde să știu că în Oraș ne-așteaptă Cursa Sorilor, nici nu îmi trecea prin cap întâlnirea cu Sorela și bariera pe care aceasta i-o va pune, însă imediat ce am fost pusă la curent cu șansa oferită de Dumnezeu pe nepregatite, am știut imediat de ce vreau să-mi petrec prima zi aici.
În primul rând, fiindcă nu-mi era întru-totul nou conceptul, auzisem destul de multe despre el și eram pornită să-l învăț pe Kailas despre lucruri precum munca în echipă, dar cel mai important...am vrut să-i arăt că nu poate deține întotdeauna controlul.
În al doilea rând, am dat dovadă de egoism. L-am constrâns într-un fel să participe, pentru că îmi doream eu foarte mult.

Până acum, nu seamănă deloc cu scenariile pe care mi le făceam involuntar, de fiecare dată când cineva pomenea ceva despre Cursă.

Cât timp îngerul verde citește de pe tabla din spatele lui, uitându-se zâmbitor la un Ochi al Domnului, îi mai arunc o privire lui Kailas și inima își accelerează puțin ritmul. E în aceeași stare. Mă întreb dacă și-a dat seama că nu mai suntem jos. A văzut că mă aflu aici? Știe că mai e puțin și începe ceea ce pentru noi ar putea fi ultima cursă?

Scutur din cap. Nu o să pot să mă concentrez pe ce trebuie să fac, dacă o țin tot așa.
În plus, mi-am promis că o să închid odată pentru totdeauna acest capitol și n-am de gând să mai dau înapoi. Nu după felul în care m-a făcut să mă simt azi. Și-a bătut joc de mine de parcă aș fi fost...nu sunt sigură ce, dar evident că un nimic. Apoi, așa cum face de obicei, a aruncat bomba. Ochii îi ardeau când mă privea și mă implora să nu renunț la el, iar eu mai aveam puțin și cădeam în genunchi, izbucnind în plâns. Desigur, doar mințea. Avea nevoie ca eu să devin iar plastilină în mâinile lui și deja nu e nimic surprinzător în faptul că are o imaginație bogată. Nu l-am crezut, dar asta nu înseamnă că măruntaiele nu mi s-au strâns. În mine a pornit o luptă aprigă, pentru că părea atât de vulnerabil, ca și când el chiar avea nevoie de mine. Și-am vrut. Pentru o secundă chiar am vrut să-l cred.