E ciudat să vezi că tot ce te înconjoară se schimbă. Nu știu de ce. Sau poate doar mi se pare. Dar, parcă demersul tuturor lucrurilor ce se petrec în jurul nostru prind un curs cu totul nou. O altă formă. Lumea se schimbă fără să ne dăm seama, și mai devreme sau mai târziu cineva o să plece de lângă noi, iar altcineva va apărea în locul lui. Ei bine, mi-e frică de asta. Mi-e frică să pierd persoanele pe care le iubesc, mi-e frică să fac un pas greșit, iar ei să mă părăsească.
Schimbarea mă îngrozește, mai ales a mea. Sunt conștientă de faptul că într-un an am crescut, m-am maturizat. Am ajuns să văd lucrurile altfel, perceputul lor dându-mi alte sentimente care mă ajută să mă adaptez mai ușor. Prin logodna cu Zac am realizat că acum, mai mult ca niciodată, pot pierde o sumedenie de lucruri, de persoane care mi-au ajuns la suflet.
Mă ţine de mână. Degetele noastre sunt împletite și parcă nu îmi doresc să se despartă, deloc. Stăm la masă, așa, fără să facem ceva în special. Pur și simplu, mă ţine de mână, eu îl privesc, ne oferim mici gesturi ale iubirii noastre fără ca măcar să încercăm. Și îmi place la nebunie să fac asta. Uneori, când fac astfel de lucruri, inclusiv acum, simt că mă pierd încet-încet, că lumea din ochii lui e mult mai bună. Lumea aia e cea în care vreau să trăiesc.
-Ce faceți diseară? ne-a întrebat Robert.
-Dar ce nu facem... îi răspunde Zac. Nu știu, frate.
-Poate că...
Se oprește pentru câteva secunde, iar eu îl aștept să-și termine fraza. Dar nu o face. Pur și simplu se holbează la cineva care din întâmplare stă în spatele meu. Robert deschide gura să spună ceva, dar pur și simplu se oprește și o închide la loc. Ce Dumnezeu se întâmplă? îmi spun în minte. Lizzie ridică într-un final capul din farfuria sa plină cu mâncare și privește în aceeași direcție cu Robert. Instantaneu, capătă aceeași expresie ca a lui Robert: ochii larg deschiși, gura puțin căscată și sprâncenele arcuite. Cu fețele astea sunt extremi de amuzanți, parcă s-au sincronizat. Lizzie zâmbește pentru o secundă, apoi se întoarce și îi șoptește ceva la ureche lui Robert. Amândurora li se lățește câte un zâmbet pe față și ne privesc pe noi doi. După toată asta, îmi dau seama că ar trebui să mă uit și eu, să văd ce e așa interesant în spatele meu.
Și atunci, o văd.
-O, Doamne, Rebecca! strig eu.
Mă ridic de la masă și îi sar în brațe. Doamne! A trecut un an de când n-am mai văzut-o și asta a fost o surpiriză minunată. Un val de bucurie mă cuprinde încetul cu încetul, iar zâmbetul de pe buze nu îmi poate fi șters. A trecut un afurisit de an de când am cunoscut-o și mi-a fost extrem de dor de ea după ce a trebuit să plece, din motive medicale. Nici măcar nu am avut ocazia să îmi iau rămas bun. Dar acum, ea este aici, în carne și oase, sănătoasă. Dezlipindu-mă din brațele ei, încerc să o analizez câtuși de puțin. A mai slăbit, acum semănând cu un fotomodel, iar zâmbetul său este strălucitor, reflectând o parte din fericirea pe care cred că o poartă. Pentru un moment, am timp să fiu geloasă pe strălucirea pe care a căpătat-o, dar apoi bucuria îi ia locul și îmi dau seama că merita să înflorească, să ajungă la cea mai frumoasă formă a sa. Iar asta îmi dă de gândit: poate că organismul și corpul nostru ne pune la încercare din toate punctele de vedere doar ca să ne ajute să ajungem la cea mai frumoasă parte a vieții noastre, iar noi trebuie să luptăm și să demonstrăm că merităm ceea ce e mai bun. Iar ea a trecut cu brio acest test.
-Nu-mi vine să cred, Beks! Arăți incredibil!
Buzele sale se țuguie, apoi zâmbește din nou.
-Vai, mersi! spune ea râzând. Se pare că plecarea mea bruscă din tabără a făcut și un lucru bun. Vorbind de aparențe: te-ai schimbat mult, Vic. Arăți mult mai fericită!
Păcat că nu mă și simt atât de fericită... mă gândesc. Dar, măcar atât să fac, să pretind că nu se întâmplă nimic, nu vreau să-i stric dispoziția.
-Ai putea zice și asta, spun eu, băgându-mi mâinile în buzunarele blugilor.
-Și observ că ești coordonator, la fel ca Lizzie.
O privește și pe ea, apoi își mută privirea spre Robert. Cred că el se simte destul de ciudat, deoarece Rebecca îl tot analizează și își mută privirea de la un loc la altul, fără să îi scape niciun detaliu.
-Cred că tu ești Robert. Am dreptate? îl întreabă ea.
-În carne și oase.
Ea înconjoară masa și se apropie din ce în ce mai mult. Îl mai privește încă o dată din cap până în picioare, apoi își înfășoară mâinile în jurul lui. El face același lucru, ducând la o îmbrăţișare lungă și stânjenitoare. Venind vorba de lucruri stânjenitoare: Lizzie pare cam iritată de ce se întâmplă, pe lângă alte sentimente vizibile cu ochiul liber. Și pe bună dreptate, cine nu ar fi iritat dacă iubitul lor ar fi îmbrăţișat în halul ăsta de o străină? Eu una chiar aș face și mai rău.
Nu după multă vreme, el îi dă drumul din braţe, iar ea rămâne în faţa lui, zâmbind. Robert doar ridică din umeri, apoi se întoarce la Lizzie. Își trece mâinile în jurul umerilor ei, în mintea mea ăsta fiind un gest menit s-o calmeze, să-i arate că tot ea e centrul Universului lui și că aia a fost doar o îmbrăţișare prietenească.
Apoi, ca un făcut, se întoarce spre Zac. Îi zâmbește și lui și începe să înainteze spre el. Cu ochii aţintiţi la mine, Zac se ridică și o așteaptă pe Rebbeca să vină la el. Face exact același ritual ca la Robert, doar că de data asta observ ceva schimbat la faţa ei: parcă zâmbetul îi strălucește și mai tare, iar obrajii i se înroșesc brusc. Ceva nu e în regulă. Pot simţi asta. Dar bine-nţeles că nu voi face o scenă, nu-mi stă în fire. Mai ales că nu e un lucru concret. Chiar, poate e imaginaţia mea, partea posesivă din mine care mă face o scorpie, care mă face să nu mai am încredere nici măcar în persoana pe care cred că o "posed".
-Ce mult mi-aţi lipsit! spune ea, imediat ce iese din îmbrăţișarea mea.
O analizez din cap până în picioare după ce se îndepărtează de Zac: obrajii încă îi sunt roși, iar privirea îi fuge din când în când spre el. Ești doar paranoică, Vic. Nu e nimic important, stai calmă. Dar, pentru orice eventualitate, mă apropii de Zac și îmi trec o mână în jurul lui. El face exact același lucru, apoi mă privește. Mai mult sau mai puţin cu intenţie, mă uit fix în ochii lui și îi zâmesc, dând impresia că ne sorbim din priviri. Sunt conștientă că în acest moment îmi etalez posesivitatea, dar mă doare fix acolo unde nu intră lumina. Fiecare fată din această tabără trebuie să știe că Zac e al meu cu orice preţ, fie că trebuie să le explic tuturor asta.
-Ce e cu apropierea asta dintre voi, nebunaticilor? întreabă Rebecca după un timp.
Încearcă să pară interesată, ba chiar fericită pentru noi, dar eu una pot vedea de la o poștă că acel zâmbet kilometri e fals și că roșeaţa din obraji a dispărut odată cu licărul din ochi.
-Suntem logodiţi, spune Zac, prinzându-mă.
Pentru o secundă văd șocul și dezamăgirea Rebeccăi, o secundă în care zâmbetul îi priește de-a binelea. Presupun că toată lumea a observat, deoarece o liniște apăsătoare se lasă între noi, iar Zac se încruntă. Dar, pe nerăsuflate, zâmbetul i se lăţește din nou pe faţă. Nu mai pare destul de fericită, dar un om naiv ar crede că ea chiar se bucură pentru noi. Nu și eu.
-O, vai, felicitări! spune ea.
Un chicot scurt îi iese printre buzele pline, colorate într-un rozaliu destul de fals. Ochii îi zboară din nou la Zac, iar pentru a doua oară pe ziua de azi, nu mai zâmbește. Pur și simplu îl privește dezamăgită. Poate ea chiar aștepta un pas făcut de el. Poate îl place.
-Când s-a întâmplat marele eveniment?
-Ianuarie, spun eu, jucându-mă cu inelul de pe mâna stângă.
-Ce frumos! Sper că într-o zi o să găsesc și eu pe cineva la fel ca Zac, care-mi va oferi toată lumea lui. E foarte frumos să știi că ai mereu pe cineva lângă tine, orice s-ar întâmpla. Sper să fiţi fericiţi împreună, spune ea.
Îi zâmbesc. Pentru Dumnezeu, eu m-am gândit la lucruri atât de rele despre ea, iar ea este atât de drăguţă! Cât pot să mă înșel!
-Hai să ne plimbăm puţin, spun eu și o prind de mână.
-------------------------------------------------------------
Daaamn ce lenesă sunt! A trecut aproape o lună de când n-am mai postat, dar se pare că azi a venit ziua cea mare!
Am strâns peste 10 mii de cititori și vreau să vă mulţumesc din tot sufletul pentru suportul oferit cărţii. Mă faceţi zilnic să zâmbesc cu voturi și toate chestiile astea. Vă iubesc pe toţi! Iar, cu acești 10 mii de cititori, mi-a venit ideea să scriu unele capitole din dublă perspectivă, ca să vedeţi ce se petrece și în mintea lui Zac.
Enjoy! XX