-Iubito, trezește-te, te rog, spune el. Trebuie să plecăm cât de curând.
Îi aud cuvintele ca și cum ar fi la o distanţă imensă de mine, dar știu că nu e așa, indiferent cât de adormită aș fi. Știu că el e pe locul de lângă al meu.
-Imediat, spun eu, de-abia deschizându-mi ochii.
Și cu ochii mijiţi, abia deschiși, pot vedea lumina soarelui care trece prin perdelele subţiri, roșiatice. De aici, din patul meu, patul nostru, îmi pot da seama că e o zi perfectă, nici prea caldă, nici prea rece. E ziua ideală pentru a ne întoarce în tabără.
Acum, având optsprezece ani, pot fi și eu coordonator, alături de Zac, așa că nu pot pierde așa ceva. Abia aștept să văd cum e să am puterea în mâinile mele, să văd cum e să fii dură cu niște copii. Bineînţeles că nu o să fiu o scoripie, nu-mi stă în fire să fiu așa.
-În momentul ăsta, Vic. O să ajungem târziu, și toată lumea știe că nu ești punctuală.
Bolborosind ceva încât el să nu mă audă, mă ridic în capul oaselor. Cu el, stând lângă mine, gata îmbrăcat, bărbierit și ferchezuit mă simt ca o leneșă, iar asta nu mă face să mă simt bine. Așa că, sar din pat imediat și sunt gata îmbrăcată la fel de repede.
-Nici chiar așa, spune el râzând.
Încă adormită îi arunc o privire cu coada ochiului. Îl văd zâmbind. Se ridică de pe marginea patului și, încet, se apropie de mine. Își înfășoară mâinile în jurul taliei mele, iar eu mă las moale în braţele sale.
-Te iubesc, îmi șoptește el în ureche.
Zâmbesc, mai mult pentru mine, și îmi înfășor la rândul meu braţele în jurul alor sale. Vreau să spun că și eu îl iubesc, dar nu îmi găsesc cuvintele. E dificil să îi arăt că îl iubesc, dar el știe că o fac, necondiţionat.
Din noiembrie, când Zac s-a întors la mine, totul a decurs ca un basm. Zi de zi, seară de seară eram unul lângă altul. Totul a fost frumos, impresionant, de la cine somptuase până la plimbări liniștite pe malul Tamisei. Totul s-a schimbat într-o seară, acum trei luni, când el a venit cu propunerea de a deveni logodnica lui, dar și de a mă muta cu el. Și logic că nu am putut refuza. A fost ca un amalgam de sentimente, de la plăcere la extaz. Bineînţeles că îmi doresc să fie primul și ultimul din viaţa mea, dar nu pot ști ce mi-a rezervat destinul.
-Și eu te iubesc, Zac. Nici nu îţi poţi da seama.
Îmi plasează un sărut pe gât, apoi pe obraz, pe ceafă, și se întoarce la ureche. Fiori electrici mă cuprind din cap până în picioare, iar dacă el nu ar avea mâinile în jurul meu aș începe să tremur ca un pui de găină fără puf. Pielea mea se zbârlește, și îmi doresc să rămân așa pentru totdeauna, să îl am pe el aproape și să mă iubească pe vecie.
-Ar trebui să mergem, zice el. Doar dacă nu îţi dorești cu adevărat să întârziăm puţintel.
Îi înţeleg sensul vorbelor și îmi doresc al naibii de mult să îi răspund acestor avansuri, dar nu putem să ajungem târziu. Eu una, cel puţin, nu-mi doresc să întârzii.
-Nu putem, Zac. Tu ai zis-o, o să ajungem târziu, o să îmi menţin numele de întârziată, așa că, hai să mergem.
Comentează ceva, un lucru pe care nu il pot auzi, iar eu mă resemnez râzând. Știu că nu voi afla niciodată ceea ce a spus acolo, șoptit, și chiar nu mă deranjează.
Închid ușa apartamentului nostru, gândindu-mă că o să-mi fie dor de el toată vara. Dar, mă jur, îmi doresc mai mult decât orice să ajung în tabără, în fosta mea cabană, doar pentru a o vizita, și abia aștept să mă arunc în patul imens din cabana 1, cabana lui Zac.
Prinsă în gânduri, mă pun pe locul din dreapta șoferului, în mașina lui Zac. Fiind absentă, nici nu-mi dau seama când mașina pornește de pe loc, ducându-ne departe de casa noastră, de toate lucrurile noaste. O să fie o vară lungă, pot simţi asta.
***
După ore întregi de mers pe drumuri întortochiate și parcă interminabile, Zac opește mașina în faţa corpului principal, apoape de intrare. Nu-mi pot crede ochilor. Sunt așa bucuroasă că am ajuns, încât un strigăt de bucurie, piţigăiat și scos din fundul plămânlior, îmi iese pe gură fără să pot să mă opresc. Pare atât de ireal încât e nevoie să strig după Zac ca să îmi confirme că totul este adevărat.
-Cât te poţi bucura pentru un lucru atât de mărunt, îmi spune el.
Își înfășoară mâinile în jurul meu, strângându-mă tare în braţe. Parfumul său puternic mă ameţește, dar aș minţi dacă aș spune că nu îmi place. Între timp, îi plasez un sărut pe unul din obraji, simţind la câteva secunde cum strânsoarea braţelor se intensifică.
-Trebuie să mergem, îi șoptesc eu.
Bombănind, din nou, ceva printre dinţi, îmi dă drumul și se întoarce la mașină. Mă așteptam să îmi dea geanta mea, dar nu o face. Pur și simplu o ia în faţa mea, cu ambele genţi pe umeri, spre cabana sa. Nu se uită în urmă, ca și cum ar fi sigur că eu îl urmez. Și vai, câtă dreptate poate să aibă.
-Vic, stai tu cu bagajele aici, eu mă duc să iau cheile din corpul principal.
Nu comentez, ci pur și simplu mă așez pe scara care dă spre mica verandă frumos mobilată, cu faţa spre alee. Pot auzi lume mișcându-se în jurul meu, dar sunt atât de prinsă în propria mea tăcere și singurătate efemeră, încât nu îmi dau seama cine se plimbă în jurul meu și cine nu.
-În sfârșit aţi ajuns, spune cineva, în stânga mea.
Și cine altcineva are de comentat în afară Robert? Mă ridic de pe scăriţa rece și, cu braţele întinse, mă îndrept spre Robert. Are un zâmbet tâmp pe faţă, care mă îndeamnă și pe mine să zâmbesc. E o legătură între noi, ca și cum am fi fraţi, care ne face să zâmbim sau să râdem ca idioţii doar uitându-ne unul la altul.
-Doamne, Victoria, pentru o persoană care stă la un etaj mai jos de mine, te văd extrem de rar. Mi-era dor de tine, să știi, îmi spune el, îmbrăţișându-mă.
-Nu te mai plânge atâta, ești efectiv ca o muiere. Tu ar trebui s-o mai lași pe Lizzie și să vii să mă mai vezi și pe mine, serios.
Îmi înfășor braţele în jurul lui. Știe că el e una din persoanele în care am încredere, confidentul meu, fratele meu din altă mamă.
-Mi-a fost dor până și de cicăleala ta de babă. Stă câteva secunde, apoi mă întreabă: unde-i Zac?
Ies din strânsoarea braţelor sale doar ca să îi arăt că ridic din umeri. Un râs puţin înăbușit îi iese din gât, care mă provoacă și pe mine să chicotesc.
Între reprizele de râs îl privesc pe Robert. S-a schimbat extrem de mult, și nu numai din punct de vedere fizic. Bine, nu poţi trece cu vederea un păr lung, mai jos de umeri, blond ca spicul de grâu, sau un fizic de luptător, cu umeri laţi și picioare groase. Dar, pe lângă toate astea, s-a schimbat radical și din punct de vedere mental. Și, pentru numele lui Dumnezeu, îl iubesc pe noul Robert.
Sunt trezită din mrejele gândurilor mele în câteva secunde de un sărut pe obraz și un gest de tandreţe oferit de o mână cunoscută mie.
-Te-ai gândit să mai apari și tu, îi spun eu, cuprinzându-i mâna într-a mea.
-Da, iubito, mi-am luat o secundă din timpul meu extrem de preţios ca să stau cu tine, îmi spune el, strângându-mi mâna.
Încă un chicotit scurt îmi iese din gură, involuntar. Un zâmbet îi apare și lui pe faţă, semn că e fericit.
-Văd că aveţi treabă pe aici, așa că eu îmi iau tălpășiţa. Ne vedem pe aici, spune Robert.
Apoi pleacă. Ne lasă aici, în mijlocul aleii pavate cu pietricele mici, în faţa cabanei. Îmi întorc privirea spre locul în care am lăsat bagajele și, bucuroasă, îmi dau seama că n-au dispărut. Ei bine, măcar atât.
-Trebuie să verificăm cabanele înainte să vină restul lumii. Tu du-te la cabana doi până duc eu bagajele. Ne întâlnim acolo.
-Um... bine, presupun.
O iau încet pe alee spre cabana doi, care este la câţiva metri de cabana în care voi sta cu Zac. Cabana doi e fosta mea cabană, cea în care am stat anul trecut, de care nu am vrut să mă mai despart. Abia aștept să văd dacă e ceva schimbat la ea sau dacă e exact la fel.
Deschid încet ușa apoi o închid la fel de încet în urma mea. Aerul este închis, deci primul meu instinct e să deschid geamul. Trag draperiile crem, neschimbate, lăsând aerul să pătrundă în valuri prin cameră. Patul este atent făcut, exact ca anul trecut, și niciun lucru nu lipsește. Un val de nostalgie mă cuprinde, copleșindu-mă. Picioarele mi se înmoaie, devenind niște spaghete imense îmbrăcate în blugi. Ador sentimentul ăsta, cum mă năvălește cu amintiri minunate pe care nu vreau să le uit, ca noaptea aceea frutunoasă în care Zac, ud până la piele, a venit doar ca să vadă dacă sunt bine.
Petrec câteva minute bune stând așa, uitându-mă ca o tâmpită la draperiile care se flutură în bătaia vântului, până aud ușa trântindu-se în spatele meu, lucru care mă face să mă înfior din toate încheieturile. Mă întorc spre ușă, unde dau de un Zac zâmbitor. Un val de bucurie mă cuprinde, deoarece nimic în lumea asta nu mă face mai fericită decât el, fiind la rândul său fericit.
-Văd că te-ai ocupat de geamuri, îmi spune el, apropiindu-se.
-Da, și, mă jur, aici am atât de multe amintiri. E atât de frumos să vin și să îmi amintesc de toate momentele minunate petrecute aici, fie cu tine, fie cu oricine altcineva.
Zâmbind, își lipește buzele de ale mele.
-Anul ăsta o să creăm amintiri mult mai frumoase, te asigur.
Buzele noastre se ating în timp ce spune toate astea. Acei fiori mă cuprind din nou și îmi doresc să nu dispară. Zac își pune mâinile în jurul taliei mele, apoi le mișcă încet pe spatele meu, pe umeri, apoi coboară din nou, spre coapse.
-Nu cred că ar trebui să continuăm aici, îi șoptesc eu după un timp.
-Eu cred că e cel mai potrivit loc.
Apoi, sărutându-mă a miliarda oară, mă pierd încet în braţele sale, și totul devine ireal.
-------------------------------------------------------------
Heya oameni buni! Primul capitol din al doilea volum e aici, proaspăt, după miliarde de ani.
Vă mulţumesc pentru voturi și sper să vă placă.
Enjoy ❤