Mi-am afundat fața în umărul lui Alex și mi-am dat frâu liber lacrimilor. Imediat ce am fost conștientă de ce am făcut pur și simplu am rămas blocată. Mereu am fost o persoană timidă, nu chiar antisocială, dar nu destul de populară pentru a participa la petreceri weekend de weekend. Îmi plăcea să stau în banca mea, să ies cu cercul meu de prieteni și să nu mă implic prea mult în treburile celorlalți. Eram doar eu, fata invizibilă de care auzeai că se duce la olimpiade și concursuri, care lua premii și pe care o considerai o tocilară char dacă nu o observai când trecea pe hol. Și sincer eram mulțumită cu statul pe care îl aveam. Alex nu era departe de mine. El în schimb arăta bine, iar fetele era imposibil să nu-l observe. El era tipul drăguț și bun la toate, iar eu sora lui geamănă. Doar că fiecare are și un secret. Iar al nostru....
Aveam patru ani. Noi, mama și adevăratul nostru tată ne întorceam acasă de la niște prieteni de familie. Pe atunci locuiam în partea mai de nord a Angliei, într-un orășel liniștit, unde iarba creștea verde și fragedă, iar copacii aveau frunzele mari cât palma. Erau câmpii verzi și întinse. Pentru mine acel loc era paradisul. Eu și Alex ne-am fi jucat în iarba înaltă de dimineața până seara. Aveam o casă modestă cu terasă și o grădină mare, doar că vremea era mult mai vitregă și în afară de iarbă și puține soiuri de conifere și foioase nu supraviețuia nimic. Îmi amintesc că mama de îmbrăca bine chiar și vara pentru că acolo era mai mereu frig și vânt. În zilele de iarnă ploua mai mult și rareori ningea. Și totuși era frumos, atât de frumos. Cerul era rareori senin, doar că atunci când norii se răspândeau și un soare timid ne invada cu razele sale puteam să jur că acea nuanță de albastru o avem și eu și Alex în ochi. Mama ne spunea că la naștere acel cer senin ne-a dărui un strop din măreția sa. Și eu, naivă și micuță, o credeam și mă uitam la cer ca la o adevărată minune.
În acea zi îmi amintesc că era furtună. Fulgerele acaparau cerul și eu eram cu adevărat fascinată de ele. Pe atunci nu-mi era frică, ci furtuna mi se părea chiar impresionantă. Ploua atât de tare că ștergătoarele mașinii de-abia făceau față. Îmi amintesc de parcă a fost ieri și nici nu cred că voi uita vreodată.
Stau în spate, în dreapta și privesc cum picăturile de apă se preling pe geam. Am centura pusă și mă întorc spre Alex care se pare că a adormit. Este târziu, 11:30, trecut de ora de culcare cu aproape trei ore. Casc ușor ca să nu observe mama că mi-e somn, nu vrau să mă mai creadă așa mică. Am crescut!
Aceasta își întoarce privirea spre mine și îmi zâmbește ușor. Tata, în fața mea, este foarte atent la drum, foarte concentrat. Plouă din ce în ce mai tare și mai tare. Eu continui să privesc picăturile de apă și să opun rezistență tentațiilor de a adormi.
-Scumpa mea, spune mama și eu mă întorc spre ea. E târziu de ce nu adormi până acasă?
-Dar nu mi-e somn? spun eu mai mult în șoaptă.
-Ascult-o pe mama ta Sofia! spune tata autoritar. El meru a fost așa.
-Dar tati..
-Măcar închide ochi, spune mama.
Oftez și mă prefac că dorm, dar defapt încerc să rămân trează. Cad în lumea viselor și mă las purtată în dulcea îmbrățișare a lui moș Ene. Mă trezesc brusc și tresar când aud țipătul mamei și deschid ochii instant. Singura mea reacție e să-l prind pe Alex de mână, iar acesta se trage repede lângă mine și eu lângă el. Apoi o trosnitură și un scârțâit metalic se aude și o ușă se deschide și noi doi suntem practic aruncați într-o fracțiune de secundă afară pe șosea. Văd cum mașina se rostogolește de pe șosea și cum o mașină mare, un tir se răstoarnă în direcția noastră, partea din spate căzând peste noi. Nu m timp nici să țip, nici să implor după ajutor, nici să fac o rugăciune. Totul a durat doar două secunde și apoi totul s-a afundat în întuneric.
Nu mai văd. Nu mai simt. Nu mai aud. Nu mai gândesc. E doar întuneric, o masă de negru, de neant ce mă ia cu ea și nu-mi mai dă drumul. Pur și simplu simt cum totul se învârte și cum stă defapt pe loc. Nu îmi amintesc mai mult. Dar negru....prea mult negru.
Dintr-o dată se aude ceva, ca un strigăt într-o clădire goală.
O ambulanță....o sirenă....multă agitație. Apoi întunericul se transformă în ceață și ceața în câteva culori neclare. Chipul mamei, plină de sânge și lacrimi se întrezărește din ceață. Asistente și multe lumini.....tata pe o targă....Alex....unde e Alex? Cineva mă ridică și eu închid din nou ochii afundându-mă din nou în întuneric.
Simțeam că mor și defapt nu simțeam nimic..... nu înțelegeam nimic.... nu trăiam nimic. Eram ca o stafie. Și la vârsta mea fragedă de atunci era ceva cu totul înfiorător. Clipesc des și ceața reapare, doar că de data aceasta e o singură culoare... alb. Deschid ochii clipind des și după atâta timp pot spune că aud ceva. Un bipăit enervant sparge liniștea din acel loc. Încerc să-mi mișc capul, doar pentru a fi sigură că încă mai e acolo. Îl întorc într-o parte și dau de ochii micuți și de fașa rotundă încadrată de niște șuvițe negre peste care este pus un bandaj gros. El mă privește nedumerit și în același timp liniștit. Încerc să mă ridic dar o putere imposibilă îmi invadează trupul micuț și atât de fragil. Îmi întorc capul în cealaltă direcție și o văd pe mama dormind pe un scaun. Mă forțez, doar că vocea nu vrea să mă mai asculte. Și o șoaptă răgușită, ce nici eu nu o recunosc se aude:
-Mami...
Aceasta deschide ochii instant și când ne vede începe să plângă și să-l strige pe doctor....
Revin la realitate când Alex se oprește și eu mă uit în jur. Suntem într-un foișor între o mulțime de brazi înalți. Vântul adie ușor, afară fiind încă foarte frig. Eu mă prăbușesc jos și încep să plâng puternic, din ce în ce mai puternic. Alex vine și mă ia în brațe și începe și el să plângă. Legătura asta e mai mult o pacoste pentru el decât pentru mine. Încerc să mă opresc din plâns, doar că pur și simplu nu pot și încep chiar și mai tare.
Nu pot să cred că am făcut asta! Au trecut câteva luni bune de la ultima criză și mă simțeam mai în siguranță. Credeam că .....sunt mai bine.....
Îl aud pe Alex oftând și suspinând și îl strâng mai tare în brațe. El mă mângâie ușor pe cap și eu simt că mă mai liniștesc.
-Mi-am pierdut calmul dintr-o prostie, spun printre lacrimi cu vocea stinsă. Eu nu ar fi trebuit..... adică.... eu....
-Nu mai spune nici un cuvânt! vocea lui Alex era tremurată dar mai calmă și serioasă.
-Dar eu...
-Nu Sof, dacă nu îți pierdeai tu calmul mi-l pierdeam eu și atunci era mai rău. Cred că trebuia să sară cineva ca să nu o omor pe aia....
-Alex, nu spune asta....
-E adevărul Sof, doar adevărul! Nu pot să cred că a îndrăznit să spună asemenea prostii. Auzi...nu meriți să fii aici...
-Erau toate doar prostii? spun în șoaptă sperând ca el să nu audă.
El se încordează și mă strânge mai tare ca apoi să ofteze.
-Da,Sof. Absolut TOATE erau doar prostii. Să nu crezi nimic din ce-a spus. Absolut NIMIC.
Zâmbesc slab și oftez. Poate că nu o va recunoaște niciodată, dar știu că în adâncul sufletului său Alex mă iubește, așa cum și eu îl iubesc pe el. Dacă noi nu ne iubim reciproc, fiind gemeni, atunci pe cine să iubim?
Rămânem așa câteva minute și nimeni nu spune nimic. Eu sunt încordată și nu știu ce să fac. Un gând mă macină de ceva vreme și singurul care îmi mai poate răspunde e Alex. Acest răspuns m-ar ajuta așa de mult. Măcar așa aș putea să știu dacă mai merită șă lupt.
-Spune! vocea lui mă face să tresar.
-Ce?
-Spune!repetă iar. Știu că vrei să mă întrebi ceva și ți-e frică. Așa că spune!
Îmi ridic capul de pe pieptul să și îl privesc. Nu sunt surprinsă mereu a știut mai multe despre mine decât eu însămi.
-Eu...nu contează o să te superi.
-Ba nu. Promit!
-Ok....Deceeștiașaschimbătorșiîmidaitoateimpresiiledespretinepestecap? spun atât de repede că nici eu nu înțeleg.
-Poftim?
-Ahh, te întrebam de ce ești așa schimbător. Acum ești bun, acum mă ignori. acum o faci pe fratele mai mare posesiv, acum nici nu te mai interesează ce fac. Ești așa de schimbător și eu nu mai înțeleg nimic.
Aceste mă privește trist și gânditor. Mi-e frică de acest răspuns, mi-e frică că într-adevăr l-am pierdut pentru totdeauna și că doar am avut impresia că-l mai pot recupera. Oftează și își mută privirea undeva în decor.
-Uite Sof, indiferent ce crezi despre mine, ce imagine ți-ai format în acești doi ani să știi că nimic nu e ceea ce pare. Sunt multe lucruri pe care nu ți le pot spun. Unele pentru că nu vreau, altele pentru că nu pot. M-am schimbat sau așa cream. Nu știu dacă a fost o schimbare bună, sau una rea, cert e că numai sunt același Alex naiv care s-a urcat atunci în autobuz. Vreau doar să știi că nu îmi pare rău pentru certurile pe care le-am avut. Certuri între frați vor fi meru, îmi pare rău că tu nu mai avut lângă tine. Nici nu știi ce mă rănea când îți simțeam durerea și știam că nu pot fii lângă tine. Un lucru nu s-a schimbat și nu se va schimba. Eu vreau să te protejez și voi face orice să trecem și prin asta. Îți promit Sof, vom fi în siguranță. Poate că voi fi mai rece uneori, dar asta pentru că aici dușmanii pândesc la orice colț și pereții au urechi și umbrele ghiare. Trebuie să avem grijă Sof, nu toți ne sunt prieteni. Dar...noi vom rămâne gemeni orice ar fi.
-Alex..., murmur eu cu ochii în lacrimi din nou.
Nu pot să cred. Alex, aici în fața mea tocmai mi-a spus că mă va proteja, având în vedere că în urmă cu o lună nici nu suporta nici să stau la doi metri de el. E ciudat, cumva aceste loc, te face să trăiești totul mai intens, mai rapid. Aici o secundă poate însemna o oră și o zi un an.
Mă liniștesc, îmbrățișarea lui mă calmează.. Decid că am fost mult prea sentimentali și că trebuie să revin cu picioarele pe pământ până când realitatea nu urma să-mi dea o nouă lovitură fatală. Și apoi mai era și Jesica...
-Alex?
-Da?
-SUNT MOARTĂ!!!
Mă ridic în picioare și încep să mă plimb ce colo colo agitată. Alex tresare și se ridică și el încercând să mă liniștească spunându-mi că totul va fi bine și că trebuie să mă calmez. Săracul, el crede că am o nouă criză.
-Sunt calmă! Doar că tu îți dai seama că eu am bătut măr una dintre elevele școlii și că aș putea fi practic exmatriculată!
El mă privește perplex pentru câteva minute și apoi se trântește iar pe podea respirând ușurat.
-Alex nu e de glumă!
-Stai calmă! Asta te îngrijorează pe tine acum? Sunt sigur că totă școala va ține cu tine și că nesuferita aia nu va scoate un cuvințel la adresa ta. Și dacă nu voi vorbi eu cu directoarea și spre binele Jesicăi să sperăm că nu se va ajunge acolo.
-Ai atât de multă influență?
-Of Sof, nici nu știi tu ce pot face..., spune mai mult pentru el deși eu l-am auzit. Acum, hai! Să te duc la cămin, ești scutită de la ore azi pe motiv că ești rănită fizic și moral.
Mă uit la el cum se ridică și îmi face semn din cap să-l urmez. Mergem pe o cărare și eu mă concentrez la drum. Locul ăsta e chiar bun pentru când vreau să fiu singură.
-Fizic? Mi-am luat doar o palmă ?
-Dacă nu ai observat, ai o ditamai bandana în juru capului și dacă tot ai deschis subiectu ăsta mă poți lămuri și pe mine?
-Urcam scările și ea m-a împins jos și m-am lovit cu capu de balustradă. Nimic grav!
Se încruntă și dă să spună ceva dar oftează și-și continue drumul. Ajungem în câteva minute la internate și nu văd pe nimeni prin jur. Se pare că sunt la ore, asta mă face să realizez....
-Tu nu ai ore? spun când ajungem în fața ușii de la intrare.
-Nee, e doar fizică. Pot trăi și fără calcularea vitezei luminii, spune total nepăsător. Tu te bagi în pat și dormi. Și dacă te împinge păcatul să plângi o să avem o mareeee problemă. Înțeles?
-Înțeles! îi zâmbesc și intru fără a mai spune nimic.
Prima mea grijă e să mă arunc în pat. Mă simt obosită și terminată psihic. A fost prea mult pentru mine. Nu a fost o criză mare și sunt fericită, dar a fost o criză și asta mă sperie. Nu vreau să mă întorc din nou în trecut și nu vreau să sufăr din nou. Ar fi prea mult.... și mă tem că ar fi o lovitură fatală pentru gemenii minune ce au trecut prin deja mult prea multe pentru vârsta lor.
Adorm imediat și măcar acum... în lumea viselor, pot să nu mă mai tem, pot să fiu eu.....
Somnul îmi era atât de dulce, dar ciocăniturile în ușă devin din ce în ce mai insistente și aud voci care mă strigă. Cine poate fi? Mă ridic confuză și adormită și mă îndrept spre ușă împiedicându-mă de colțul patului. Deschid ușa și cele trei crăiese de la răsărit, cu Sam năvălesc efectiv peste mine. Issa și Sam mă prind într-o îmbrățișare de urs de zici că m-am întors din război, iar May mă bate pe umăr. Fără a zice nimeni nimic, Issa și Sam se așează pe pat și May pe scaunul de la birou. Toate trei se uită la mine ca l mașini străine și eu mă simt ca o proastă.
-Eu... , dar nu apuc să spun nimic că Sam sare în picioare.
-Nici un eu. Ne explici în acest moment ce s-a întâmplat acolo! Și nu îți mai merge ție cu mine ca aseară.....ooo, domnișoară ai de dat atâtea explicații și noi suntem aici să te ascultăm. Iar tu trebuie să înțelegi că ți-ar face bine să te descarci cuiva. Haide Sof! Nu ai încredere în noi?
-Nu e că nu am încredere doar că...
-Doar că ce? Ce e atât de rău încât nu trebuie să te ascunzi? Nu e un capăt de țară să ai ieșiri mai nervoase, dar nu trebuie să te mai închizi în tine...
-Nu mă închid...
-Ba da! Ai o astfel de ieșire și apoi dispari. Sunt sigură că nu e atât de grav....
-Dar..
-Adică serios și mie îmi sare țandăra cam repede, dar mă vezi pe mine plângând? Nu!
-Eu nu...
-Haide, Sof! Nu trebuie să te ascunzi, noi....
-CEL PUȚIN TU NU EȘTI CONSIDERATĂ O NEBUNĂ CU MINTALITATEA UNUI CRIMINAL!! spun și imediat ce scot cuvintele pe gură simt cum inima îmi sare o bătaie și cum genunchi îmi cedează.
Am zis-o chiar am zis-o! Nu! NU! Nu se poate. Mă vor urâ! Sau mai rău vor face ca toată școala să afle și eu și Alex vom fi dați afară. Oh nu! Alex! Dacă el pățește ceva din cauza mea nu mi-o voi putea ierta.
Prinsă în gândurile mele nu am observat fețele șocate ale celor trei, May care nu spusese nimic de când intrase în cameră spune ca să spargă liniștea.
-Cine te consideră așa?
Eu tac. Nu pot să fac asta nu vreau și nu pot să-mi amintesc, dar trebuie. Dacă voi mai ține în mine secretul chiar și un minut sunt sigură că voi ceda. Mă prăbușesc pe podea și-i fac semn lui Sam să sta jos. După atâta timp...
-Aveam patru ani când am avut un accident de mașină, încep eu și Sam și Issa înghit în sec, dar eu privesc într-un punct fix și imaginile cumplite de atunci îmi trec prin minte. Era noapte și furtună și eram cu Alex și părinții mei în drum spre casă când un tir a intrat pe contra sens și ne-a lovit din plin. Eu și Alex am căzut din mașină și aceasta s-a rostogolit în decor. Am fi fost bine dacă tirul nu s-ar fi prăbușit peste noi. Issa icnește, dar eu o ignor. Am avut mare noroc că tirul era gol, doar că impactul a fost aproape fatal pentru niște copii ca noi. Am stat în comă trei luni și doar aparatele ne mai țineau în viață. Mama și tata au scăpat doar cu câteva zgârieturi, dar când ne-au văzut ..... . Când ne-am trezit toți au zis că este un miracol și că suntem bine cuvântați. Mama și tata erau așa de fericiți. Credeau că vom redeveni o familie mare și unită, dar nu a fost așa. Comportamentul nostru era schimbat. Atacam pe toată lumea, aruncam cu orice ne pica la mână în asistente și în cam toți cei din jur. Dacă unuia dintre noi i se făcea ceva celălalt începea să țipe și să urle de parcă i se făcea lui. Am ieșit din spital o lună mai târziu, crezând că așa ne vom reveni. Dar era și mai rău! Dacă prindeam ceva ascuțit la mână îl luam și ne atacam părinții cu el. Eram doar niște copii, dar îi zgâriam rău de tot. Spărgeam tot ce prindem la mână și le erau greu și să ne hrănească pentru că eram atât de violenți că dădeam cu pumnii și cu picioarele și îi zgâriam cu unghiile. Eram niște monstruleți. ca printr-o minune mama a reușit să ne ducă să ni se facă niște analize pe creier mult mai avansate, ca să afle ce e cu comportamentul ăsta. În urma analizelor....., îmi era greu să continui, asta era ceam mai grea parte, dar le simțeam privirile împietrite asupra mea. În urma analizelor a rezultat că în urma șocului avut o pate a creierului a fost grav afectată și anume cea care se ocupă cu sistemul de autoapărare. Aceasta s-a intensificat atât de mult că nici nu mai gândeam coerent și credeam constant că suntem în pericol. Cu alte cuvinte eram traumatizați. Dar ce era și mai rău era că psihologi au spus că...... avem aceeași minte cu....... a unui criminal în serie. Închid ochii și las lacrimile să îmi cadă pe față, dar continui. Ne-au sus că nu avem nici o șansă, că suntem ca niște animale și că ar fi mai bine să ne dea spre adopție. Tata a fost de acord, i-a spus mamei că le vom distruge viața și că atunci când vom crește vom ajunge să-i......om...omorâm.... Mama nu a renunțat la noi și s-a despărțit de tata, apoi ne-am mutat în Londra. De-a lungul anilor, starea noastră s-a ameliorat și încetul cu încetul am devenit normali, mai păstrând doar un singur simptom al traumei. Dacă cineva se lega de vreunul din noi săream ca și arși și comportamentul violent revenea. Am învățat să ne păstrăm calmul și să trecem peste aceste....crize. Ele devenind din ce în ce mai rare. Eu nu am mai avut o criză de patru luni, când am bătut un băiat până a rămas inconștient doar pentru că m-a făcut parașută. Și credeți-mă ceea ce ați văzut azi e nimic. Nu am mai avut de mult crize împreună cu Alex, dar ultima dată, acum patru ani, era să omorâm un băiat în bătaie dacă nu-și revenea Alex și mă oprea. Acum.....suntem bine....bine până apare cineva ca Jesica.
Nu mă mai pot abține și izbucnesc în plâns. Îmi strâng genunchi la piept și scâncesc la amintirea acelor clipe de coșmar. Aceia nu eram noi! Nu eram!
Simt cum cineva vine și mă îmbrățișează în o șuviță roșie îmi intră în ochi. Îi răspund și eu îmbrățișării lui Sam și încerc să mă liniștesc.
-Eu, nu am știut că ați trecut pin atâtea. Am crezut că e ceva minor....că te-ai pierdut cu firea, dar... eu ... Îmi pare rău.
-Nu e nimic.
-O Sofi, spune Issa și observ că și ea plângea. Când am văzut că Alex te scote de-acolo nici nu m-am gândit la altceva în afară că el crede că îl faci de răs, dar ... el...el vroia să te calmeze după o criză. Nu pot să cred...
-Cine ar fi crezut că în spatele acelui bad boy se află un copil traumatizat? spune May și eu simt un junghi în inimă.
-Nu trebuie să spuneți nimănui nimic, spun repede îngrijorată de ce ar putea crede lumea despre Alex.
-Stai calmă, spune Sam, nu vom spune nimănui.
-Directoarea știe? întreabă May.
-Nimeni nu știe în afară de voi trei, mama și tata de care nu am mai auzit. Și în fond, cine ar vrea să aibă de-aface cu niște dereglați psihic ca noi?
-Eu, spune May hotărâtă.
-Și eu, spune Sam zâmbindu-mi
-Și eu, o urmează Issa ștergându-ți lacrimile.
Toate, inclusiv May, vin și mă îmbrățișează. Eu zâmbesc și mă uit la fratele meu care îmi zâmbește și el de la fereastră.
*********************************************************************************
Hei lumeee!!!!!
Vreau să vă mulțumesc tuturor celor care îmi citesc cartea, care votează și lasă comentarii. Vă iubiiiiiii! Vreau să vă mai spun și celorlalți că nu m-ar deranja o părere.... vă roooooooogggg!!!!
De asemenea plec mâine în tabără și mă întorc abia vineri ața că nu știu când mai postez.
Îmi pare rău pentru greșeli!!!
LOVE.MORTI.