Olivia POV:
Mă întorc nervoasa spre Aiden iar acesta dă frenetic din cap că nu știa nimic. Doamne, Tu nu ți deloc cu mine? Atât de mult mă urăști?
-Cred că mai bine plec. Se scuză Aiden apoi se ridică lăsându-mă singură cu Damian. Ei bine, cu Robert și cu el. Mă ridic și îl iau pe Rob în brate vrând să trec pe lângă Damian.
-Nici să nu te gândești! Mă apucă brutal de mână ca să mă opresc. Nu vei pleca de aici până nu vom vorbi. Ultima parte a țipat-o iar Rob a tresărit în brațele mele semn că s-a speriat.
-Așa Damian. Sperie un copil nevinovat. Oftează apoi brusc mi-l ia pe Robert din brațe.
-Nu este bine să îl ți în brate în starea ta. Starea mea, auzi la el! Starea mea.
-Te rog să îmi dai copilul și să mă lași să plec.
-Bună, eu sunt...Damian. Pe tine cum te cheamă?Îl gâdilă puțin pe burtică iar acesta începe și râde.
-Lob. Iubesc când de chinuie să pronunțe "r" dar nu poate. Aș vrea să îl iau din brațele lui, însă mă doare sufletul mai ales acum că după doi ani se află în brațele tatălui său . În sfârsit. Oftez apoi ies din cafenea cu Damian lângă mine. Când ieșim din cafenea mâna mea este prinsă de mâna lui, mi de fiori mi-au străbătut corpul. De frică? De emoții? Nici eu nu știu. Îmi întorc privirea spre el iar el doar zâmbește ținându-l pe Rob într-o mâna.
-Damian, unde mergem? Îmi fac curaj să întreb rostind din cauza faptului că mergeam ca o familie.
-La un doctor. Vreau să fiu sigur că sunteți în regulă.
-Damian...
-Campionule, ce spui ne ți pe mine și pe mami de mânuță? Robert dă ușor din cap iar Damian îl da jos din brațe, acesta strecurându-se între mine și Damian. La naiba! Inima mea este topită. Nu vreau ca puiul meu să sufere.
-Bună ziua, am vrea să facem și noi un control, i se adresează Damian unei asistente. Asistentă care îi făcea ochii dulci.
-Da, desigur. Doctora Willson este liberă. Intrați, deschide ușa iar noi trei intrăm înăuntru.
-Buna ziua, o salutăm noi doi.
-Bună și vouă. Cu ce vă pot ajuta?
-Am venit ca soția mea să facă un control. Soție? De unde până unde? Nici măcar iubita lui nu mai sunt.
-Așează-te aici, dar cred că deja ști, zice chicotind văzând că deja am un copil, eu zâmbesc la rândul meu și mă așez, ridicându-mi tricou. Doctora toarnă un gel destul de rece pe abdomenul meu, apoi plimbă aparatul acela dintr-o parte în altă.
-Acest mic punct de aici, arată cu degetul pe ecran, acesta este copilul dumneavoastră. Sunteți însărcinată în aproape opt săptămâni.
-Ai auzit campionule? O să ai un frățior sau o surioară. Mă doare să îți zic, dar nu o să aibă. Doctora îmi întinde un șervețel ca să șterg gelul de pe burta mea apoi scrie ceva pe o foaie, pe care o întinde lui Damian.
-Aveți grijă să ia aceste vitamine, o să aibă nevoie.
Îmi dau ochii peste cap, îl iau pe Rob de mână și ieșim din cabinet salutând civizilat. Fac semn unui taxi să se oprească, iar Rob sare în brațele lui Damian. Te rog să nu prindă drag de el.
-Nu poți să mă lași să mai stau cu el?Întreabă Damian strângându-l în brate și sărutându-l pe cap.
-Nu, trebuie să ajungem acasă. Îi vedeam lacrimile din ochii, își trăgea nasul îmbrățișându-l pe Robert. Rob îi apucă chipul cu mâinile lui micuțe și îl pupă pe nas. Urc în taxi închizând ușa în urma mea. La ora opt să îl aduci acasă. Taxiul pornește iar lacrimile mele odată cu el. Nu vreau să îi separ, nu vreau să distrug o viață, nu vreau să îl uit. Însă nu pot nici să îl iert. Îmi apăs mâna pe abdomen strângând pumnul. Robert a fost o surpriză plăcută, însă acest copil...Sunt trezită din visare de domnul care mă anunță că am ajuns la destinație. I-am plătit cursa și am stat și m-am uitat la casă cred că zece minute. Îmi este frică să intru înăuntru. Azi de dimineață fratele meu ,Caleb, m-a convins să vin să vorbim. Mi-am facut curaj și am bătut la ușă, cea care a răspuns a fost aceași fată cu care îl zărisem sărutându-se pe canapeaua mamei, acum ani de zile.
-Bună, mă salută ea lăsându-mă să intru înăuntru.
-Umm, Sarah?Încerc să îi nimeresc numele iar aceasta zâmbește.
-Samira, dar ai fost pe aproape. Caleb este până la magazin, a zis să îl aștepți.
-Frumoasă casa aceasta.
-Da, fratele tău își pune în practică talentul de artist. Tu cum ești? Nu te-am mai văzut. Să fie doi ani?
-De fapt .trei. Cred ca fratele meu ți-a povestit.
-O parte. Oricum, fratele tău ți-a simțit lipsa, foarte mult.
-Samira, am ajuns, se aude vocea fratelui meu. Rămân blocată văzând cât de mult s-a schimbat în doi ani de zile. Samira îi ia pungile din brațe apoi , desi nu mă așteptam, mă ridică în brațe suspinând pe umărul meu. Când credeam că m-a iertat palma lui m-a lovit, mi-a întors capul cu o singură palma, apoi m-a luat iar în brațe. Unde dracului ai fost?
-Și mie mi-a fost de tine frațioare, îl strâng în brațe iar acesta râde ușor.
-Unde este nepotul meu?
-Umm, păi vezi tu... Cam este cu tatăl lui.
-Damian? L-au eliberat pe Damian?Întreabă surprins și nu știam dacă se bucură pentru mine sau este nervos.
-Mda, într-un fel. Acum spune-mi de ce m-ai chemat aici?
-Fiindcă trebuie să vorbim. Mai bine te-ai așeza.
-E na, haide Caleb, spune-mi.
-Mama...
-Ce m-ai are de data asta? Îi este dor de mine? Sau a...
-Mama are cancer!Aproape că țipă la mine pentru a îmi închide gura, ceea ce și reuseste. Ochii mi-se măresc de uimire și dădeam din cap în semn de nu. Nu este adevărat! Nu? Cancer mamar, nu vrea să facă niciun fel tratament. Nici nu vrea să audă. Doctorii au zis că în ritmul ăsta va trăi doar un an maxim, asta până când cancerul se va extinde la organe și oase. Am fugit din casa lui , nu mai vroiam să mai stau o secundă acolo știind că mama este... Fugeam pe străzi ținând în mână pantofii pe care îi purtam, respirația aproape că mi-se oprea, însă nu îmi păsa. Nu m-am oprit până când nu am ajuns la casa părinților mei. Am bătut ca o descrieratată în ușa cândva albă, însă niciun răspuns. Mă dau înapoi câțiva pași pentru a putea vedea dacă este vreun bec aprins, însă nimic.
-Soti Moore au plecat de urgență la spital. Doamna Hope s-a simțit rău, îmi zice copilul vecinilor.
Îmi prind părul într-o coadă, îmi arunc pantofii în tufișul din fața casei și incep să fug. Nu pot aștepta după niciun taxi, trebuie să ajung imediat acolo. În drumul meu am putut jura că l-am văzut pe Aiden, însă nici măcar nu m-am oprit. Simțeam tot felul de obiecte ascuțite înțepându-mi tălpile goale, dar asta parcă mă motiva. Mami, îmi pare rău, te rog să fi bine.
Intru pe ușile spitalului iar toți se uită la mine ca la o nebună. Mă duc la fetele de la informații cerându-le indicații despre mama mea.
Cred că numai câteva secunde am stat în fața salonului fiindu-mi frică să intru înăuntru. Dacă mă dă afară? Ei bine , nu am cum să știu până nu încerc. Îmi iau inima în dinți și deschid ușa. Mama stătea în pat privind pe geam, era palidă si totuși zâmbea. Ridurile îi erau și ele prezente pe față, mult mai accentuate. Își întoarce capul spre mine și zâmbește cald. Tata se întoarce și el și îl pot zări având ochii umezi. Mă reped în brațele mamei mele, îmbrățișând-o atât de strâns încât nimeni nu ar putea să ne despartă.
-Mămicuța mea, mi-a fost atât de dor de tine.
-Și mie de tine iubita mea.
-Liv, sângerezi, constată tatăl meu iar eu mă uit în jos. Tălpile mele erau tăiate posibil în sticlă, într-un loc chiar având mici bucățele de cioburi. În salon erau urmele picioarelor mele însângerate.
-Asta? Nu este nimic...doar...o...mică zgârietură, tot ce îmi aduc aminte este că m-am prăbușit în brațele tatălui meu
Damian POV:
-O sunăm pe mami să mergem acasă?Îl intreb pe fiul meu iar acesta scoate doar un "aham". O apelez de vreo trei de ori pe Olivia, însă niciun răspuns . Când mă pregăteam să sun iar, eu sunt sunat de Aiden, oftez și îi răspund.
"-Damian, Robert este cu tine?
-Da, de ce?
-Fiindcă tocmai am văzut-o pe Olivia fugind ca o nebună pe străzi, desculță.
-Unde ai văzut-o ?
-Se ducea spre spital. Sau cel puțin așa ar trebui.
-Și de ce mă rog?
-Puteam vedea sângele de la depărtare.
-Argh! O să mă duc cu Robert în colo. Poate reușim să o găsim."
Ce naibii este în capul tău Olivia? L-am urcat pe Robert în mașină și am condus până la spital. Ce mama naibi căuta la spital Olivia? A venit cumva să... La dracu! Olivia Moore sper că n-ai făcut ceea ce cred.
-Bună ziua, o caut pe Olivia Moore.
-Olivia Moore? Nu avem pe nimeni cu numele acesta.
-Um, scuză-mă, îmi atrage atenția o femeie la vreșaizeci de ani. O cauți pe Olivia?
-Da, știți unde este? Îl iau pe Robert în brațe iar femeia se fix pe noi doi.
-Da, vino cu mine.
-Mami bolnăvioală? Întreabă fiul meu aproape plângând.
-Nu campionule, mami este doar răcită și a venit ca doctorul să îi dea un sirop.
-Liv a venit să o vadă pe mama ei. În drum spre spital se pare că s-a accidentat și a pierdut ceva sânge, așa că a fost cam slabita. Acum se odihnește.
-A venit să o vadă pe mama ei? Întreb aducându-mi aminte că părinții ei nu îl vroiau pe Robert.
-Știu că fiica mea nu a fost chiar cea mai corectă cu fiica ei.
-Sunteți bunica Oliviei?
-Da, iar acesta presupun că este strănepotul meu. Dar tu cine ești?
-Eu? Eu sunt Damian, tatăl lui Robert.
-Ce mama dracului cauți aici fiu de cățea?În toți acești doi ani de zile nu am avut cum să uit vocea asta. Vocea uneia din persoanele care m-au făcut să o urăsc pe Olivia.
Matthew Moore