Dragă inimă, de ce el?- Volumul 2

Capitolul 13

Rafael...

- Întoarce-te ușor, îmi cere el pe același ton încordat și sincer, la fel aș fi reacționat și eu dacă pe proprietatea mea ar fi apărut cineva care arăta că monstrul din mlaștină.

Fiind murdară de noroi peste tot cum ar fi putut să mă recunoască?
Am tras adânc aer în piept și m-am întors spre el cu o mișcare lentă, iar atunci când i-am întâlnit ochii sclipitori am simțit cum inima mea scapă o bătaie și parcă nimic din ceea ce mi s-a întâmplat nu mai conta pentru că eram acolo, în fața lui, și îmi venea să îi sar în brațe, însă între mine și el se afla țeava unei puști și nu era o idee bună să fac asta.

- Liam, bună! Sunt eu, Eva!

- Eva? A întrebat el nedumerit relaxându-se. Ce naiba faci aici?

- Am venit după tine... Logic! Poți să lași jos arma?

- Sigur! Nu înțeleg de ce ai venit! Chiar nu era necesar...

- Era necesar, Liam! Chiar trebuia să...

- Vorbim mai târziu! Cred că ai nevoie de un duș!

Da, chiar aveam nevoie de un duș și fără să mai comentez ceva l-am urmat în cabana care avea un aranjament rustic, dar cel mai mult îmi plăcea șemineul și cele două fotolii din fața lui.
Liam mi-a arătat dormitorul care avea o baie imensă, mi-a dat o pereche de pantaloni de trening de ai lui și un tricou, iar apoi a părăsit camera fără alte comentarii.
Nu reușeam să îmi dau seama dacă era încântat sau nu de apariția mea deoarece îl simțeam foarte rece față de mine și sincer, meritam asta. Am fost o ticăloasă și nici măcar eu nu m-aș fi iertat, însă aveam nevoie de el. Aveam nevoie de Liam... Era singura persoană pe care chiar o voiam atât de mult, însă nu știam de ce. Îl voiam pentru a mă ajuta să obțin compania sau era vorba de altceva?

Cât timp am făcut duș și m-am eliberat de tot acel noroi am încercat să găsesc un răspuns la acea întrebare, însă nu reușeam.
Ce naiba era în sufletul meu? De ce eram atât de confuză? Nu știam ce simțeam, nu știam ce voiam să simt cu adevărat și asta chiar era tulburător. Știi cum te simți când nu știi ce simți? Ei bine, exact așa mă simțeam eu.

După un sfert de oră am ieșit din baie fiind curată, îmbrăcată cu hainele largi ale lui Liam și îmi era o foame de lup. Imediat cum am deschis ușa de la dormitor am simțit un miros de mâncare puternic și am dat fuga în bucătărie unde Liam tocmai punea în două farfurii o câteva legume trase la tigaie  care miroseau teribil de bine și chiar dacă niciodată nu am mâncat la cină doar câteva legume amărâte chiar nu mai conta la ce foame aveam.

M-am pus la masă și am mâncat în liniște fără ca vreunul dintre noi să scoate vreun cuvânt. Liam a terminat primul și s-a ridicat de la masă lăsându-mă singură, iar după ce am terminat de spălat vasele am mers în camera principală unde nu l-am văzut, însă când mi-am aruncat privirea spre fereastră l-am zărit pe terasă cu o sticlă de bere în mână. Mi-am adunat tot curajul și am ieșit pe terasă, iar când privirea lui s-a revărsat asupra mea ca o ploaie de stele am înghițit în sec și mi-am muscat buza inferioară. Liam chiar era supărat pe mine. L-am rănit și știam asta mai bine decât oricine.
Nu mai era același Liam dulce, blând și zâmbăreț pe care l-am cunoscut, ci era rece, furia mocnea în interiorul lui și chiar nu și-a dorit să apar acolo.

- Deci, ce cauți aici? Rupe el tăcerea pe un ton aspru, iar eu schițez un mic surâs în colțul gurii pentru că în sfârșit a spus ceva și nu mai stăteam ca doi proști care se holbau unul la altul în tăcere.