Dragă inimă, de ce el?- Volumul 2

Capitolul 21

Adio...

Toată viața mi se derula prin fața ochilor și cel mai mare regret era faptul că nu am știut să îmi ascult inima și să accept iubirea lui Liam atunci când mi-a dăruit-o din tot sufletul lui.

Riscam să mor ca o idioată îndrăgostită de un bărbat care mi-a spus clar și răspicat că era prea târziu.
Prea târziu ca să-l iubesc...
El era fericit în brațele roșcatei și nu voia să se mai gândească la mine vreodată.

Așa să se termine viața Evei Olsen SanRoman? Refuzam să cred asta pentru că mai aveam atât de multe lucruri de făcut.

Spaima din ochii mei ciocolatii era din ce în ce mai accentuată și nu eram în stare să mă mai mișc.
Am înlemnit cu mâinile ridicate în aer și mă uitam fix în ochii întunecați ai bărbatului din fața mea.

Era un bărbat mai înalt decât mine, cu un trup bine conturat, brațe puternice, picioare ferme, părul negru, scurt, ochii negri sclipitori, un chip cu trăsături delicate încadrat de o barbă scurtă bine îngrijită și privirea lui era atât de feroce încât îmi venea să izbucnesc în plâns de frică.

Bărbatul ăla avea în jur de treizeci de ani și eram convinsă că mă putea ucide doar cu acea privire atroce.
Pe cât de frumos era, pe atât de letal părea să fie și mă simțeam din ce în ce mai rău.

- Nu mișca! A rostit el cu vocea lui plină de masculinitate și tot ceea ce am putut să fac a fost să dau din cap temătoare. Identifică-te!

- Ăăă...
Nu eram în stare să spun nimic coerent și nici nu reușeam să mă adun.

- Ești târfa lor?!

M-am încruntat la auzul acelei întrebări și imediat cum furia a pus stăpânire pe mine am uitat complet de frica care m-a imobilizat și am prins curaj. Un curaj fantastic...

- Poftim?! Am pufnit ofensată. Ai grijă cum vorbești, tipule!

- Nu am nicio informație despre tine! Unde sunt?

- Nu înțeleg nimic! Ai putea să iei arma aia din fața mea, psihopatule?!

- Psihopat?! A repetat el prinde dinți și am observat cum maxilarul i s-a încleștat de nervi.

- Nu am nicio treabă cu...

- Identifică-te! Ești înarmată?!

- Nu! Habar nu am să țin o armă în mână!

- Cine ești, cucoană?!

- Tu, cine ești?

Deodată, o ploaie de gloanțe s-a abătut asupra noastră și tipul musculos a sărit asupra mea și am căzut amândoi pe podeaua dură din lemn ascunzându-ne după o canapea. M-am ridicat în fund și m-am cuibărit lângă el fiind destul de aproape de un atac de panică.

În timp ce gloanțele zburau din toate părțile, mi-am acoperit urechile cu palmele și țipam înspăimântă.
Inima îmi era cutremurtă de frică, tremuram din toate încheieturile și nu am auzit nimic din ceea ce bărbatul misterios mi-a spus.
A tras și el câteva focuri de armă și atunci când schimbul de gloanțe a luat sfârșit tremuram în continuare și sunetele puternice încă îmi răsunau în urechi.