Dragă inimă, de ce el?- Volumul 2

Capitolul 19

E prea târziu...

Imediat după ce am ajuns la foișor m-am așezat pe o bancă, am băut repede cele două pahare de șampanie și am privit nostalgică spre grădina plină de oameni care se distrau, vorbeau unii cu alții, râdeau, iar eu eram singura care mă simțeam atât de mizerabil și de bătută de soartă.

Am fost atât de convinsă că Emilian era tot ceea ce îmi doream încât nu am mai ascultat vocea inimii și poate că dacă Liam nu se întorcea nu mi-aș fi dat seama că de fapt pe el îl iubeam din tot sufletul meu.
Și pe Emilian îl iubeam, dar nu la fel ca în trecut și ceea ce simțeam pentru Liam a venit asupra mea ca o avalanșă și dragostea pentru el parcă strălucea în inima mea, doar că prea târziu mi-am dat seama.

Era prea târziu să îi spun asta, era prea târziu pentru iubirea din sufletul meu și prea târziu ca să mai pot face ceva...

- Eva, aici erai! A exclamat Emilian surprins să mă vadă cu ochii în lacrimi și cu un chip inundat de tristețe. Ce ai pățit?!

- Nu... Nu pot... am șoptit atunci când mi-am dat acea coroană jos de pe cap și apoi mi-am acoperit fața cu palmele.

- Ce nu poți, Eva?

- Să mă căsătoresc cu tine, Emilian! Îmi pare rău!

- Nu... Nu înțeleg, a replicat el tulburat și supărat din cauza vorbelor mele.

- Nu te iubesc așa cum am crezut și din cauza asta nu mă pot căsători cu tine! S-a terminat, am spus pe același ton grav atunci când mi-am scos inelul de pe deget și i l-am pus în palma larg deschisă.

Se uita la mine confuz, nu înțelegea de ce făceam asta și refuza să accepte faptul că îl părăseam, dar așa era cel mai bine pentru amândoi chiar dacă el nu putea vedea acum asta.

M-am uitat cu privirea încețoșată la el și apoi am fugit lăsându-l cu inelul în mână tulburat.
Alergam printre oamenii de la petrecere plângând, fără să văd pe unde călcam și mă loveam din când în când de câte un invitat.

Brusc, m-am izbit de spatele unui domn înalt și el m-a împins în față.
M-am clătinat pe picioare fiind sigură că voi cădea, însă două brațe musculoase m-au prins cu precizie și când mi-am ridicat capul l-am văzut pe Liam printre șuvițele de păr care îmi acopereau chipul brăzdat de lacrimi.
Cum de am ajuns exact în brațele lui? Asta era mâna destinului și nu aveam ce să fac.

Mă privea îngrijorat și cu o mișcare delicată mi-a dat părul la o parte de pe față și ochii lui mi se plimbau pe întreg chipul în căutarea unui răspuns.

- Eva, ești bine?!

Fără alte cuvinte m-am smuls dintre brațele lui și am fugit mai departe până când am ajuns în salonul conacului, unde nu era nimeni.
M-am prăbușit în genunchi, am izbucnit în plâns și am lovit de nenumărate ori cu pumnii de marmura albă.
Sufeream și nici măcar eu nu înțelegeam de ce reacționam așa .

M-am ridicat, am mers în bucătăria goală, am luat primul pahar pe care l-am găsit și l-am strâns cu putere în mână până când s-a spart și cioburile mi-au perforat pielea palmei, iar sângele se scurgea picătură cu picătură pe podeaua albă.
Nu simțeam durerea fizică pentru că ceea ce simțeam în sufletul meu era mult mai dureros și nu reușeam să mă calmez.