◄ Publicat fizic și finalizat ►
❞ Tremur cu mâna pe trăgaci, în timp ce ținta îmi este fixată pe conturul ei. Are un zâmbet larg pe chip, ca de fiecare dată. Șuvițele îi sunt fluturate de vânt și zburdalnice se pierd de după umerii goi.
Înghit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
♛Hεαvץ
Mă dezmeticesc, deschizând greoi ochii și resimțind o durere năstrușnică a capului. Îl ating încet, ușor precaută, și simt cum un lichid face contact cu buricele degetelor mele. Sânge. Sunt rănită și sângerez. Mă chinui să mă ridic în șezut, din poziția incomodă în care mă aflam, și nu recunosc locul.
Oh, nu. Cum am ajuns aici? Am fost cumva răpită? Îmi mușc buza, vrând să plâng. Chiar și așa, habar n-am să ajung înapoi acasă. L-aș putea suna pe Mikail sau pe unchiul. Ei sigur ar găsi o cale să mă ia de aici.
Mă întorc către traista mea, unde numai portofelul se afla și vopselele acrilice. Toate materialele cumpărate pentru redecorarea camerei sunt acum pierdute, iar gândul acesta mă înfurie, pentru că de drept, am riscat atâtea ieșind singură, doar pentru a face rost de ele. Și mă costaseră și o căruță de bani.
Surprind conturul unor oameni îmbrăcați în costume negre, îndreptându-se spre mine și semnalând că m-au găsit. Înghit în sec. Oh, nu. Trebuie să fac ceva. Am două variante: să fug și să risc să fiu prinsă, din cauza inabilității mele de a face sport sau să-l sun pe unchiul, cu speranța că, dacă voi trage de timp suficient, mă va găsi. Sau măcar îmi va răzbuna moartea.
Aleg a doua variantă. Măcar dacă mor, idioții să fie pedepsiți. Scotocesc prin traistă după telefon și apăs pe apelare. Nu apuc să aud tonul, căci se închide. La naiba! Mai mult ca sigur are telefonul dat pe mod avion. De fiecare dată când se duce cu treabă la comisariat, are grijă să nu fie întrerupt de nimeni.
Dacă l-aș suna pe Mikail...
Nu este timp. Matahalele ajung la mine, înconjurându-mă de-a dreptul. Ce îmi rămâne, decât să strig după ajutor, cât mă țin plămânii? Poate că mă va auzi cineva și va veni în ajutorul meu. Pot spera la asta, nu-i așa?
Dar văzându-mă atât de vulnerabilă, idioții încep să-mi râdă în față, cu nerușinare.
— Nimeni nu te va salva, târâtură! unul dintre ei se apropie de mine și mă plesnește peste față pentru a mă readuce la tăcere.
Îmi întorc obrazul instinctiv și strâng din dinți. Asta a durut, la naiba. Poate că are dreptate. Nimeni nu mă va salva. Nu sunt suficient de mulți oameni prin jur, iar eu nu cunosc orașul pentru a mă strecura în siguranță. Trebuia să mă aștept la un astfel de eveniment. Presimțisem eu că acest oraș este blestemat.
— Ei și ce? le spun curajoasă. Putem sta aici toată ziua. Dacă vreți voi, jucăm și fazan. Nu mă deranjează. Căci bag de seamă că trebuie să vă plictisiți teribil, de tot încercați să-i faceți felul unei fetițe, când voi aveți peste patruzeci de ani. E trist, știți? Vă compătimesc.
Îi ironizez, vrând să-i scot din sărite. Până la urmă, nu este o luptă egală. Eu sunt o adolescentă, iar ei sunt niște matahale în toată firea. Dacă mă întind puțin la vorbă cu ei, o să constat că au creierele cât o nucă.
