(nota: Porniti video-ul din stanga paginii pentru a simti emotia textului, va promit ca veti fi multumiti.)
Mi-am reluat drumul spre casa, toate evenimentele imi treceau prin fata ochilor ca niste iluzii. Tot ce se intamplase in acea zi, de cand m-am trezit si pana i-am facut cu mana acelui baiat, toate mi-au fulgerat mintea aparent intr-o fractiune de secunda. In realitate: zeci de minute.
Am luat-o pe alte drumuri, de dragul mamei, care probabil isi smulgea parul din cap de atata ingrijorare. Are incredere in mine, insa banuiesc ca este natura oricarui parinte sa inceapa sa se ingrijoreze cand copilul sau intarzie atat. Sunt singura la parinti. Tata e plecat in America, iar mama ma tine practic, in lesa. Sau o facea; acum are incredere in mine. Stie ca sunt responsabila. Sau...cel putin eram, inainte de acea zi.
Claxoane nebune rasunau alaturi de cateva injuraturi de rigoare. Japonia este totusi o tara, formata din oameni. Iar oamenii au si ei nervii lor. Neoanele cu tot felul de reclame si ecranele de pe zgarie nori luminau orasul mai ceva ca luminile de pe strada.
-Ce idee neinspirata sa trec prin centru, am murmurat in ciuda faptului ca nu m-am prea auzit.
Oamenii treceau pe langa mine. Era deja tarziu, intuneric afara, iar oamenii in paltoane si geci subtiri misunau pe strazi cu telefoanele la ureche si cu servietele din dotare. Eu eram ceva in plus, ceva colorat. Printre culorile inchise, nuantele de gri-verzui si negru, eu, cu uniforma mea de liceu albastra, ieseam in evidenta. Stand nemiscata cu ochii in gol, asteptam ca semaforul sa-si schimbe culoarea. Cu bagajul meu de scoala in fata genunchilor si cu parul meu drept eram liceanul tipic japonez. Din cand in cand, ma mai uitam la ceas, in timp ce diverse femei, care in palton modern, care in clasicul kimono colorat treceau pe langa mine, tinandu-si, dupa caz, servieta sau barbatul.
M-am uitat din nou la semafor nerabdatoare.
Dupa o agonie de cateva minute, semnul 'merge' a aparut, in culoarea sa verde aprins.
Am pasit in fata urmata de o aglomeratie de oameni care ma impingeau din toate colturile. Se mai ivea cate un 'pardon' repezit. Mi-am rotit globii oculari in indiferenta si am incercat sa stau nemiscata pana ce aglomeratia avea sa dispara. Un licean marunt ca mine nu avea nici o sansa sa se poata pune cu atatia adulti dependenti de telefon si paltoane.
In schimb, mi-am ridicat capul sa privesc stelele. In timp ce oamenii continuau sa ma impunga din toate partile, incercam sa ii ignor si sa-mi continui observarea clandestina.
Injuraturile si insultele de tot felul nu m-au ocolit.
-Ce naiba stai ca gasca ametito?? Da-te la parte!
-Am treaba, misca-te.
-Ce mai astepti, du-te odata!!
Cum spuneti voi. Imi ziceam in gand fara sa le dau vreo atentie. Oamenii sunt oameni. Si asta nu poate nimeni sa schimbe.
Intr-un final, aglomeratia a inceput sa-si piarda fortele si intr-un final am ramas singura in mijlocul strazii, prea ocupata sa ma uit la stele ca sa-mi dau seama ca impunsaturile incetasera.
Un fulg de nea mi-a cazut pe frunte. Un claxon puternic si o lumina. Ochii mei s-au dezlipit de cer pentru o secunda si au privit catre sursa de lumina.
Un camion. Ceea ce era cel mai frumos, in tot acest timp nu observasem culoarea rosie a semaforului paclind in obrazul meu drept, iar nici un om nu s-a deranjat sa-si intoarca capul la auzul claxonului care se distingea printre celelalte.
Un alt fulg mi-a trecut prin fata ochilor.
Un ultim gand mi-a fulgerat mintea:
Imi pare rau.
----
申し訳ありません。
Yuichirou~
YOU ARE READING
♨ Sarcina - "Croiește-ți propriul drum" :RO
RomanceFacem cunoștință cu Yuichirou, o tânără japoneză studentă la Mukogawa căreia îi lipsește individualismul. O vom urmări în încercarea ei de a se găsi pe sine în timp ce nenorocirile se țin scai și se înlănțuiesc într-un tot devastator. Cine sunt cei...
