♨ Sarcina - "Croiește-ți propriul drum" :RO

. . . ce rost mai are să continui să merg . . .

Destin, destin, destin.

Umblă vorba că nimic nu-i întâmplător pe lumea asta.

Ți-l bagă pe gât oriunde mergi.

„Destinul a făcut ca noi doi să ne întâlnim.” mi-am spus asta de sute, nu, milioane de ori. N-am fost niciodată superstițioasă, dar ca japoneză, credeam în ceea ce obișnuiam să numim zei, dacă nu figuri susținătoare. N-am crezut în spirite. N-am crezut în fantome. N-am crezut în monștrii. N-am crezut în destin.

N-am crezut în nicio formă de destin, pentru că oricum l-ai numi, la fel pute.

Noroc — ghinion — soartă — șansă — întâmplare.

Așa cum nu există suflete pereche, nu există nici destin. Viața unui om e clădită pe propriile sale decizii și răspunderi. Există o serie de decizii care m-au târât numai prin nenorociri.

Când nu crezi, nimic nu mai are rost. Oamenii trebuie să creadă, altfel își pierd mințile. Dar de ce să ne limităm la explicațiile altora, când ne putem crea propria religie ?

În naivitatea mea, m-am supraestimat și m-am atașat de niște persoane necunoscute.

Caut un sprijin . . . un sprijin . . .

. . . care de fapt se afla lângă în tot acest timp.

Mâini cu degete lungi de tot . . .

. . . mă sugrumă.

― Mori, . . . dracului ! a icnit o voce răgușită de furie și spaimă.

Am oftat din adâncul pieptului și mi-am băgat unghiile mai adânc în încheieturile băiatului. El nu s-a clintit, ba chiar, durerea l-a ațâțat mai tare.

― Băga-mi-aș . . . ! Au murit, mă ! Au murit ! Numa’ tu nu ! a suspinat el, din ce în ce mai agitat.

A aprins o brighetă și mi-a plimbat-o prin fața ochilor, rânjind ca un nebun. A înjurat iar, mai aprig, a scuipat și s-a aplecat peste mine. Cu mâna încă încleștată în jurul gâtului meu, care încă nu se frânse dar sigur se învinețise, cu toate că nu avea multă stamină în el, am încercat să-l dezlipesc de mine. Mi-am sucit picioarele, mi le-am strecurat pe sub el, dar s-a prins și s-a așezat peste mine înainte să reușesc să-l lovesc.

― Ce faci, mă ? Cu tine vorbesc, tâmpito ! Ce ești ? Ce fel de demon ești și tu ? Ești și tu ca mine ? Sau ca ei . . . ?

― Dă-mi . . . drumul . . .

― . . . băga-mi-aș . . . cu tine vorbesc ! dând în lacrimi, și-a lipit bricheta încă fierbinte, dar stinsă, de gâtul meu ; am gemut, simțind cum ochii mi se umezesc și mijlocul mă doare. Te omor, fato . . . te ard, te omor, la mama dracului ! Nu mai mișca.

Oricât am încercat să țip, era în zadar, pentru că el mă strângea și mai tare cu fiecare contracție a mușchilor mei, fie ea și învoluntară.

Eram confuză, furioasă, speriată, tot ce-ți poți imagina.

― Mă doare . . .

― Așa trebuie.

― Ce . . . ți-am făcut . . . eu . . .

― Trăiești. Asta faci ―și scânci iar, ștergându-și lacrimile cu mâneca de la bluză― trăiești, simplu. Mori, fă, odată, satură-te ! Te ajut cu toată bucuria ! Deasta-s aici !

Degetul ii s-a oprit pe butonul de la brichetă, tremurând, căci îi era greu să nu plângă iar, în hohote.

― . . . lua-te-ar naiba . . . te crezi nebună, să-ți croiești drumul . . .