24 de ore

o oră

~ Și când te gândești ca așa avea să-si traiască ultima zi, as fi vrut sa isi petreaca ultimele clipe fericit.. nu zic ca nu l-a bucurat prezența mea, dar, și doar dar, cred că merita ceva mai bun, ce vorbesc.. merita tot ce e mai bun pe lumea asta, pacat ca asa a fost sa ii fie soarta..

Nici nu pot descrie ce simt, in lipsa lui sunt un nimic, nu imi pot imagina restul zilelor fara el, simt cum inima mi se face cat un purice..

Ma cuprinde o durere patrunzatoare, sunt  condamnata la absenta lui, cea mai dura pedeapsa pe care as fi putut-o primi..

M-am atasat super mult de el, e parte din sufletul meu, cum pot sa traiesc cand stiu ca n-o sa ii mai aud glasul vreodata? ca nu o sa ii mai vad zambetul care ma face sa ma inmoi mereu sau o sa ii aud rasul lui dragut care-mi incalzeste inima, cum?

Imi e predestinat mie, cum sa il ia de langa mine, odata cu el dispar si eu..

Odata cu venirea lui mi-a facut viata mai frumoasa, m-a facut sa o iubesc, nu aveam motiv de fericire pana sa apara el, este picatura de lumina din viata mea, motivul meu sa respir, iar acum? Acum o sa plece..

O sa ma lase singura..

De asta mi-era cel mai frica mereu, de posibila plecare a lui, dar nu stiam ca o va face asa..

Si mai rau, nu are incotro, uh, doare..

Mai mult doare cand ma gandesc ca s-a chinuit atata in tacere, trebuia sa imi zica, probabil stia ca o sa ma doara grav si a tinut pentru el, dar nu trebuia, voiam sa imi petrec clipele cu el la maxim cat inca putea, nu asa in ultima zi, il chinuisem mai mult..

Ma simt putin vinovata acum.. s-a chinuit pentru mine, pentru a ma face pe mine fericita..

Doamne, el chiar ma iubeste atata..

Stateam cu fata in maini pe blestematul de scaun de pe holul spitalului acela iar lacrimile mi se prelingeau ca picaturile de ploaie ce se intreceau pe fereastra masinii tatalui meu in fiecare zi ploioasa in care ma ducea la scoala cand eram o mica copila.

Stiam ce va urma curand, am auzit zarva din salonul in care este Dylan, sigur urma ca asistenta sa vina sa anunte decesul, nu voiam sa aud, nu voiam, e prea mult de dus, nu puteam..

Simt cum imi ia inima la galop, aveam dreptate..

Vestea ma lasa cu un nod in gat, nu dureaza mult si pufnesc intr-o criza de plans, nu pot..

Cum poate suporta inima mea asa veste..

Asistenta imi ureaza condoleante si isi cere iertare si imi intinde un plic si spune sa il citesc dupa ce ma linistesc, nici nu ma interesa, nimic nu conta acum, doar el, iar el nu mai e..

Se sfasaie o parte din mine efectiv, a plecat.. si n-am apucat sa-mi iau ramas bun.. ~