Fericirea este ea

16

~după câteva zile~

- Haideți copii, o sa întârziem, țip eu foarte tare
- Degeaba ne mai agităm, mai avem puțin și vine vacanța de vară, spune Carter
  - Ca sa vedem dacă treci clasa, de aia, spune Hannah

  Harper urca câți copii poate in mașina la ea iar pe ceilalți ii iau cu mine când vine Sam.

- Neața, spune și mă sărută
- Neața! Voiam sa te întreb ceva
- Spune
- Te-ai bucura dacă m-as înscrie la școala de șoferi?

Sam a pus o frâna brusca când a auzit.

- Normal ca m-as bucura, aș putea sa dorm și eu in mașina cât conduci tu
- Dar mai e o chesarie. Mă voi angaja și in plus nu îmi iau permis pentru mașina, ci pentru motocicleta
- Ce? țipa ușor
- Știu ca nu ești de acord dar ador motocicletele
- Ești conștientă ca nu mă voi urca cu tine nu? Este foarte periculos, dacă vrei să îți pui viața in pericol nu ai decât. Eu nu sunt de acord cu așa ceva dar până la urma tu decizi nu eu!
- Hei, îmi pun mâna pe piciorul ei, deciziile pe care le iau eu trebuie sa fie influențate de cineva care îmi vrea binele. Nu mă voi înscrie.

Ajungem la liceu, dar nu înainte sa ii lăsăm pe copii. Sam parchează mașina. Intrăm in liceu, dar nu durează mult și fiecare o ia spre clasa unde are ora.

Când intru in clasa observ că cineva lipsește. Acela fiind Dylan. Îl sun dar nu îmi răspunde. Profa a venit așa că nu îi mai pot da mesaje lui Dylan.

  Ora s-a terminat. Ies din clasa și încep să merg pe hol cu ochii in telefon încercând sa aflu ceva despre Dylan. Nu îi stă in fire sa lipsească sau să nu mă anunțe. Deodată mă lovesc de cineva și îmi cad cărțile din mână.

  - Scuze, spun eu și îmi ridic capul.
  - Eu îmi cer scuze, eram pierdută in tele...

  Pentru un moment s-a făcut liniște, ea se uita la mine cu o privire profundă, eu am căzut pe gânduri din cauza lui Dylan.

  - Umm, ce se întâmpla aici? întreabă Sam.
  - Hei Sam. Nimic. Ne-am izbit una de alta și am căzut. Scuze încă odată. Pa.
  - Hei, tu să nu te mai uiți la alte fete
  - Atenție vine un val de gelozie. Nu am timp să mă uit după fete acum.
  - Asta înseamnă ca nu ai timp să te uiți nici la mine?
  - Acum nu am timp nici sa mă gandesc ce oră am. Nu dau de Dylan. Nu știu unde este, ce face, sau de ce nu a venit la liceu.
  - Acel Dylan care stă in curtea liceului de azi dimineața?

  După ce am auzit ce a spus Sam mă duc repede in curtea liceului și observ că Dylan era singur pe una dintre bănci. Mă duc la el cu gândul să îl iau la rost pentru că m-a speriat dar cu cât mă apropiam mai tare tot ce auzeam era "este vina mea".

  - Dylan? Ești bine?
  - Ce? Da sunt bine, spune și își șterge lacrimile.
  - Vino aici, ii pun capul pe umărul meu. Poți să îmi spui. Ce s-a întâmplat?

   Dylan nu plânge de multe ori, dar și când o face este grav. Primul gând care mi-a venit in minte a fost că poate nu i-am oferit destulă atenție dar se vedea că este pur și simplu distrus.

  - Ok. Dacă nu te poți calma că să îmi spui, o să aștept aici cu tine până când o faci.

  La un moment dat își deschide pumnul drept și văd o hârtie făcută mototol. Iau hârtia și o deschid. Era o poza cu mama lui.

  - A pățit ceva? Este bine? Ce s-a întâmplat? am așteptat dar nu mi-a răspuns, el a început sa plângă și mai tare. Spune-mi te rog că nu a plecat, lacrimile au început sa îmi curgă pe față.

  Mama lui Dylan avea cancer. Îmi era ca o a doua mamă. Sau mai bine spun, ca prima mamă având in vedere că mama era prea ocupată sa le ofere tututor copiilor atenție in mod egal.

  - Știi ce mă doare cel mai tare?! Faptul că e vina mea!
  - Dylan nu spune asta. A fost o femeie puternică. S-a confruntat cu această boală foarte mult timp. Aproape că o învingea, dar corpul ei nu a mai rezistat. Când s-a întâmplat?
  - Când am ajuns la liceu m-a sunat tata și mi-a spus. Dimineață era totul bine. Dormea ca o zână. I-am verificat pulsul să văd dacă este regulat așa cum o fac de fiecare dată. I-am setat alarma și i-am pus pastilele pe noptiera împreuna cu micul-dejun.

  Mama lui s-a confruntat cu boala aproape 3 ani. Era una dintre cazurile in care se mai putea face ceva. Mergea din două in două săptămâni la spital pentru tratament.

  - Nu pot înțelege cum am putut sa plec fără sa o mi iau in brațe măcar o data. Sa ii pup fruntea, sau să ii spun că sunt mândru de ea.
  - Dylan, trebuie să fii puternic, gândește-te că poate se întâmpla aseară când erai acasă, poate că a simțit și s-a luptat pentru câteva ore doar ca să nu fii nevoit să o vezi.

   Am încercat să îl calmez cât am putut. Eu încercam să mă țin tare și sa nu plâng ca să vadă că sunt puternică. L-am luat de acolo și am mers la o cafenea care noaptea era bar. Avem un prieten care lucrează acolo așa că i-am spus cum stau lucrurile și i-a pus lui Dylan in cafea puțin alcool.

  - Ar trebui să o suni pe mama ta să ii spui unde ești.
  - Ce este acum important ești tu. Ii pot spune unde am fost când merg acasă.
  - Nu, țipă și da cu pumnul în masă. Poartă-te frumos cu ea și prețuiește-o.
  - Îmi pare rău, nu mi-am dat seama. Ii dau mesaj, nu i-am dat mesaj pentru ca știam ca oricum nu o sa îl vadă.

  Nu am mai stat mult și am plecat. M-am asigurat că el ajunge acasă iar apoi am luat-o și eu spre casă, care este aproape. Ajunsă, o văd pe mama dormind in canapea, probabil mă aștepta. Iau o pătură și o așez pe ea, fără sa o trezesc.

  Urc ușor spre cameră. Deschid ușa, iar când să o închid sunt trântită de ea.

  - Au, asta a durut... dar ochii mei sunt fericiți

....

_________
Bună dragilor, scuze că nu am postat, de câteva luni bune. Promit că in câteva zile vine capitolul următor😁😁