Indigenul (boyxboy)

Îndrăgostit

Ok. Simt că a venit momentul să preiau singur cârma vieții mele și să las vocea entității pe care ați ascultat-o până acum să își croiască alt drum în încercarea de a-i conduce pe alții prin lume. Nu am știut până acum, până să cunosc aceste sentimente, că acest lucru e posibil. Nu am știut că e cu putință să îți scrii singur firul narativ al propriei povești. Am crezut ca sunt o amintire a unei ființe superioare sau o energie pierdută prin univers. Am crezut că sunt o creație lipsită de voință, motivație și putere. Am crezut că eu nu sunt eu.

Știți deja despre mine că am o viață plictisitoare. Vocea necondimentată a realității obiective care v-a ghidat până acum prin povestea mea, acea voce cu timp prezent, s-a asigurat de acest lucru. Nu te condamn dacă m-ai criticat, nu mă supăr dacă m-ai judecat. Am fost și voi rămâne un băiat banal, dintr-un oraș normal, cu particularități obișnuite și lipsit de orice chef, dar cu o istorie de trăit și de aflat. Și eu m-am lăsat influențat de ea, și eu am crezut lucrurile acestea despre mine. Însă, în ciuda monotoniei, a lipsei de originalitate, a stereotipului, astăzi vreau să am un cuvânt de spus chiar dacă nu va provoca nicio schimbare în universul frazelor existențiale.

Ai ghicit... eu sunt Andrei, iar ziua de ieri mi-a dat curajul să cred că și eu am o voce. Surprinzător, prima oară când mi-am auzit glasul conștiinței am crezut că am halucinații auditive. Am crezut că am înnebunit de-a dreptul și nu mai am nicio șansă de scăpare. Apoi, mi-am dat seama. Nu am înnebunit, ba chiar mai bine, m-am însănătoșit! Toate gândurile, dorințele, senzațiile pe care până ieri le consideram păcătoase, nevrednice, otrăvitoare, au căpătat sens la prima atingere a lui Filip. Știu, o să spuneți că nu sunt eu cel adevărat. O să susțineți că acum auziți vocea subiectivă a lui Andrei cel îndrăgostit. Iar Andrei cel îndrăgostit nu e Andrei cel adevărat. Cine e Andrei cel adevărat?

Noaptea de ieri a fost ireală. Încă mă mai ciupesc în încercarea de a mă trezi din visul mult prea frumos, nemeritat de special. De când l-am lăsat pe Filip în stația de tramvai, de când i-am făcut cu mâna luându-mi la revedere, de când am respirat pentru prima oară veritabil, mă întreb și mă tot întreb ce s-a întâmplat până acum cu mine, ce am trăit până acum? Am trăit?

Da. Am trăit mort. De astăzi înainte, vreau să trăiesc viu și știu cum pot să fac lucrul acesta. De astăzi, o să ascult de pastila vindecătoare a sufletului meu, intuiția mea, o să fiu autentic și nu o să mă mai ascund sub rușine, ură, nepăsare, lene sau frică.

Trupul meu a vibrat încontinuu. Nu am putut să dorm toată noaptea. Secretul umbrelor de pe tavan, care până mai ieri mă înfricoșau, mi-a oferit un spectacol minunat. Energia, speranța, sentimentul, mi-au resuscitat orice încercare de a ațipi.

7.45. Duminică. Telefonul vibrează, iar eu sar ca ars din pat pentru a verifica mesageria.

Filip: Ce faci?

Nu pot să-mi controlez zâmbetul larg care îmi provoacă dureri mari de obraji.

Andrei: Sunt bine. Tu? Cum ai dormit?

Filip: Nu am reușit să adorm.

Andrei: Nici eu.

Filip: Vreau să te văd azi!

Andrei: Și eu!

Filip: 15.00. Unirea, în față la Mc.

Andrei: S-a făcut!

Mă simt atât de poetic. Dacă ar fi să descriu pentru un nesimțitor ceea ce trăiesc acum, aș putea detașat să pictez cuvinte, să aud dulceața și să mângâi sunete. Presiunea bucuriei interioare îmi sparge timpanele. Culorile sufletului îmi măzgălesc pânza țesuturilor. Gustul dorinței îmi îneacă organele. E foarte derutant. În loc să analizez viața din exterior spre interior, așa cum e normal, cele cinci simțuri mă ajută să-mi validez pe dos trăirile, de la cuget la senzație.