Perfect || Lutteo

18 - Un sentiment indescifrabil

--- Matteo... --- vocea Lunei era plină de durere, ochii ei reflectau suferința, iar fața ei era palidă.

Matteo nu a răspuns. Stătea în continuare pe jos, într-un colț, privind-o în tăcere.

--- Luna, mai bine ai pleca --- zise băiatul când își găsise cuvintele.

O parte din el ținea morțiș ca ea să rămână acolo și tot acea parte voia să se apropie de ea și să-i dea o îmbrățișare plină de afecțiune. Dar o altă parte îi apăsa sufletul, îi umplea mintea de întuneric gândindu-se la toată suferința la care a ajuns mulțumită Lunei.

--- În regulă --- Luna făcu câțiva pași mărunți în spate --- Te înțeleg dacă vrei să fii singur. Dar când te vei simți un pic mai bine te aștept să vorbim --- Ochii ei se umpluseră de un alt șiroi de lacrimi --- Îmi pare rău...

Luna coborî scările topoganului în mare viteză, ștergându-și lacrimile. Matteo simțea cum durerea se accelera. Îl durea să o vadă în momentul ăsta, dar tot mai mult îl durea să o vadă plecând.

--- Luna, stai! --- Matteo se ridică și fugi către fata care încă își ștergea lacrimile ce țâșneau fără oprire.

Matteo a luat-o de mână și i-a mângâiat grijuliu obrazul umed, un gest pe care l-ar fi făcut de mult timp. Liniștea se așternu între ei. Pe fundal se mai auzeau doar mici tunete ce veneau din cerul plin de nori închiși la culoare, ce anunța venirea unei ploi puternice.

--- Îmi pare rău, Matteo! --- zise Luna plângând și mai mult, mângâind mâna lui Matteo --- Nu am crezut nici măcar o secundă ce am zis, niciodată n-aș putea să te urăsc --- Picăturile de ploaie au început să-și facă apariția --- Am zis asta pur și simplu din frustrare, încă mă simt îndureretă pentru tot ce s-a întâmplat între noi, dar jur că tu ești la fel de important pentru mine cum erai atunci când aveam 6 ani. Și în toată perioada în care am fost separați eu am continuat să mă gâmdesc la tine.

Vântul începu să bată și mai tare, picăturile de ploaie devaniseră tot mai mari și mai dese, iar tunetele se auzeau din ce în ce mai răsunător.

--- E și vina mea --- zise Matteo încercând să își ascundă lacrimile --- Am luat totul greșit. Tu nu aveai nicio vină. Am fost un prost că m-am purtat așa, dar jur că imediat cum mi-am dat seama că am greșit am regretat tot. Mie chiar îmi place de tine...

--- Și mie îmi place de tine, Matteo... --- obrajii Lunei s-au făcut complet roșii.

În timp ce ploaia devenise puternică, Luna și Matteo s-au îmbrățișat strâns timp de un timp lung. Când s-au separat s-au privit în ochi timp de câteva secunde, după care au urcat înapoi în topogan pentru a evita ploaia.

Au stat acolo până când ploaia s-a oprit. Matteo o cuprinsese pe Luna în brațele lui, niciun cuvânt nu a mai fost rostit între ei.

--- Luna --- Matteo rupse tăcerea, când fata s-a întors cu fața la el, s-a concentrat timp de câteva secunde în ochii ei verzi, până și-a găsit cuvintele --- Nu știu cum să vorbesc cu tine despre asta, dar... Acum că știm că ne placem, asta înseamnă că... Suntem împreună?

--- Cred... Nu știu. Chestia e că avem 13 ani și mi s-ar părea cam ciudat să avem o relație.

--- Atunci, hai s-o luam încet --- Matteo i-a mângâiat obrazul --- Asta nu va fi oficial o relație, e doar un început. Dar poate peste ceva timp, când vom mai crește un pic, asta se va schimba.

Luna zâmbi, iar Matteo s-a apropiat mai mult de ea pentru a-i săruta obrazul.

--- Deci... --- zise Luna --- Ca să ne lămurim, suntem oarecum împreună, dar asta nu e cu adevărat o relație. Mai așteptam până creștem un pic? Adică nimic prea exagerat până atunci.

Matteo aprobă dând din cap după care zâmbi.

--- Da, așa e. Dar totuși e altceva ce putem face până atunci...

--- Ce? --- întrebă Luna confuză.

Matteo afișă un zâmbet drăgăstos și își lipi ușor buzele de ale Lunei.

Amândoi simțeau ceva nou, o senzație minunată, era un sentiment indescifrabil.