𝚌𝚊𝚕𝚕 𝚖𝚎 𝚖𝚘𝚘𝚗𝚑𝚎𝚎@ / 𝚔𝚒𝚖 𝚝𝚊𝚎𝚑𝚢𝚞𝚗𝚐

douăzeci și patru

din cauza ignoranței mele

Am tresărit atunci când, în fața mea, un val arămiu mi-a acoperit privirea. Mergeam cu privirea în jos, adâncită în lumea mea, când, fără să-mi dau seama, am început să dau din mâini în stânga şi în dreapta, ca şi cum m-aş fi afundat deodată într-un ocean galben. În colțul străzii, o femeie aduna frunzele într-un morman răscolit de vântul rece. Atunci era undeva pe la sfârşitul lui septembrie, când afară stătea să plouă.

De ce mi-am amintit asta iarăși? De ce acum?

Prinși într-un întuneric profund conturat doar de felinarul din fața casei, stăteam întinși în pat sub pătura groasă. Îi auzeam respirația regulată și încercam doar să-mi alung toate gândurile și să adorm, însă era aproape în zadar. Am oftat încet aproape de pieptul lui, realizând că, cel mai probabil nu voi putea închide vreun ochi în această noapte, sau ce mai rămăsese din ea. Mi-am lăsat pleoapele în jos și m-am cuibărit lângă el precum un pui de gâscă la malul lacului rece, așteptând să răsară soarele.

În acea zi întunecată de septembrie când valul galben de frunze mi-a acoperit privirea nu-mi doream decât să ajung mai repede acasă. Era una din acele zile în care nu-ți dorești nimic. În corpul meu se zbătea o constantă stare de neliniște. Pe atunci nici nu aveam cartea terminată. Deși l-am făcut pe el să sufere mai mult, pe ea aproape că am abandonat-o, aproape că nici nu i-am descris sentimentele. Mă potriveam mai mult cu el.

De ce realizez abia acum? Pentru că atunci eram prea orbită de ideea de a-l face să simtă și să-l doară. Acum poate că l-am iertat sau poate m-am maturizat puțin. Maturitate... Nici nu știu ce înseamnă.

Acum stau lângă el, în propriul pat din vechea mea cameră din copilărie, în Ilsan. Mă strânge în brațe în somn, probabil nici nu-și dă seama. De ce îmi este atât de ușor să-l iert?

Taehyung, am multe întrebări.

***

Imediat ce s-a crăpat de ziuă, s-a trezit parcă lovit de alarma de dimineață. S-a ridicat în capul oaselor și, am presupus că, pentru o secundă nu și-a dat seama ce se întâmplă. Și-a întors rapid capul spre mine, iar eu îl priveam ușor mirată și amuzată de figura lui debusolată.

- Ah, Bong Cha, zice apoi își scutură părul. Cât e ceasul?

I-am arătat cu privirea ceasul de pe perete, iar el a oftat ușor și s-a întins înapoi lângă mine.

- Cum te mai simți?

- Bine, cred...

M-a strâns în brațe și mi-a sărutat ușor creștetul capului.

- Trebuie să plec. A zis scurt și rece.

M-am desprins ușor dintre brațele sale și m-am îndepărtat puțin de pieptul lui. Am încercat să-mi stăpânesc emoția de a-l vedea cufundat în perna din fața mea, cu părul răvășit și ochii ușor umflați. Chiar dacă îmi cutremura întreaga ființă simpla lui prezență lângă mine, am ales să nu mai fac aceeași greșeală și să nu mai pășesc cu stângul cu naivitate.

- Ce ai de gând să faci, Taehyung?

El mă privește derutat și, înainte de a-l lăsa să zică ceva, l-am întrebat din nou.

- Vei pleca și atât?

Nu-mi mai putea ține piept curiozității ochilor mei. S-a pierdut ușor printre gânduri, sau cel puțin asta exprima întregul său chip. A oftat lung și a revenit spre mine cu o privire tristă.

- Răspunde-mi... îi zic, în cele din urmă înainte ca el să se apropie iarăși de mine și să mă cuprindă între brațele sale.

- Îmi este frică...

De ce îți este frică?

- Că te voi pierde iar din cauza ignoranței mele.

Ignoranță?

- Da, ignoranță.

S-a ridicat din pat și s-a dus spre baie, lăsându-mă și mai pierdută în pat, învelită până la gât de pătura prea călduroasă. Îmi tot plimbam privirea prin camera slab luminată de soarele abia răsărit. Pentru o secundă am avut impresia că tot ceea ce se întâmplase fusese un vis, sau doar un pasaj din propria carte de care uitasem.

Undeva aruncat sub pernă, telefonul meu a început să vibreze scurt. Mi-am strecurat mâna căutând cu degetele, însă telefonul sună și a doua oară.

Jae

Bong Cha, trebuie să vorbim.

Este urgent.

Am recitit, ochii mei încă stând pe numele expeditorului. M-am încruntat și am apropiat ecranul luminos pentru a fi sigură că miopia nu-mi joacă iarăși feste.

- Jae... zic cu aproape jumătate de gură.

- Cine e Jae?

Aproape trezită din transă, mă întorc spre băiatul șaten ce avea încă fața umedă, mici șuvițe de păr îi stăteau lipite de frunte ca și cum ar fi alergat câțiva kilometri chiar de dimineață. Avea cămașa șifonată bleu puțin aranjată în pantaloni. Era ca un student care stă pentru prima oară în cămin, departe de ai lui.

- Deci, cine e Jae? Ar trebui să fiu gelos?

- Ce? Zic pufnind ușor în râs. Jae este doar un fost coleg de liceu.

Taehyung se așează lângă mine, la marginea patului și adoptă o privire îngrijorată și ironică.

- Parcă mi-ai m-ai zis ceva de el.

- Da? M-am uitat la el cu privirea ușor încruntată încercând să-mi amintesc.

- Nu era acel băiat nou sau ceva de genul?

- Ba.. da...

Eram mai mult uimită, iar el părea cât se poate de normal. Eu stăteam cu telefonul în mână și îi priveam doar chipul calm ce aproape că nu înțelegea blocajul meu.

- Deci? Ce e cu el?

- Ah, nimic. Adică... e mult de povestit. Nu am mai vorbit cu el de ceva timp.

A dat din cap, se simțea ceva în aer însă, nu-i puteam spune direct gelozie. Era mai mult un mic sentiment de invidie, poate.

- Și de ce îți dă mesaj așa, dintr-o dată?

- Nici eu nu știu. Îmi spune că vrea să vorbim și că este urgent.

A dat iarăși din cap ca și cum ar fi înțeles perfect situația. Telefonul iar vibrează între degetele mele. Amândoi ne-am direcționat imediat privirile spre ecranul luminos.

- Ce zice? Mă întreabă mai curios decât o pisică, aplecându-și trupul spre mine.

Eu doar priveam la fel de debusolată mesajele lui Jae.

- Mă întreabă dacă poate veni pe la mine.

long time no see