Pluteam. Undeva departe pluteam deasupra unui oraș, sub un cer plin de stele. Unde eram? Nu știu. Undeva printre cearșafurile de pe pat, prin bucătărie sau întinsă pe canapea cu o pernă în brațe.
Nu puteam învinovăți pe nimeni. Era greșeala mea. Acest lucru mă dobora și mai tare. Cărțile mele fuseseră retrase din toate librăriile. De peste tot. Îmi fusese prea frică să întreb mai mult. Mi-am luat câteva zile libere pentru a nu da ochii cu acele rafturi ocupate de alte cărți.
Jae nu răspundea la telefon. Nu eram în apele mele. Nimic nu se petrecea în vreo ordine normală. Totul părea sustras dintr-un univers paralel. Cartea mea era undeva. Unde e?
Singura soluție pe care o aveam era să-l sun pe directorul editurii, așa cum trebuia să fac de la început. Aveam întrebări nelămurite, însă îmi era frică să dau piept cu ele.
- Bong Cha, trebuie să-ți asumi asta.
Am dat din cap. Song Ji avea dreptate. Trebuia să vorbesc cu el. Îmi era frică. Am ales însă să ies din casă și să-i țin piept. Eram în autobuz, în drum spre editură.
Ce naiba fac? Mă tot întrebam în timp ce transpiram în aerul sufocant al autobuzului.
Directorul nu era acolo, mă pregătisem sufletește degeaba. Am văzut-o pe secretară.
- Oh, da. Dumneavoastră sunteți. Nu ați primit nimic prin poștă?
- Nu, îi răspund destul de sigură pe mine.
Verificasem cutia poștală în acea zi, la insistențele vărului meu care mai știa cât de cât cum merg lucrurile.
- Nu ați primit niciun e-mail?
- Nu.
- Într-adevăr? Mă întreabă de parcă o mințeam.
Își ridică o sprânceană și mă invită să iau loc în fața biroului ei plin de hârțogărie.
- În primul rând cartea dumneavoastră a fost scoasă de pe piață pentru că nu vă aparține.
M-am încruntat, însă din cauza situației la care eram supusă, m-a bufnit râsul.
- Cum adică? Râd eu. Cum adică „nu îmi aparține"? O întreb aproape ironic, ea luându-și o atitudine destul de scârbită.
- Am primit o înștiințare cum că ați copiat ideea.
- Pe bune? Și voi credeți tot?
- Da, dacă vine din partea unui om cu atât de multă influență.
- Poftim!?
Îmi venea să mă ridic de pe scaun, să-i izbesc toate hârtiile de pe masă direct în față și să-i șterg rânjetul, iar rujul ăla roșu să-i picteze tot chipul. M-am păstrat liniștită, voiam doar să aflu întreaga poveste.
- Cine? Cine a zis că i-am copiat ideea?
Ea s-a lăsat pe spătarul scaunului. Învârtea printre degete un pix și mă privea perplex.
- E confidențial.
- Cum să fie confidențial? E confidențial faptul că mi-a furat cartea? Cu drepturile mele de autor cum rămâne?
- Ce drepturi de autor să aveți dacă ați copiat lucrarea? Nu vă este rușine?
Vorbea serios? Chiar vorbea serios?
Fierbeam de nervi, simțeam deja cum chipul îmi ia foc. Ea mă privea ca pe un infractor. Ca pe o scursură, ca pe un nimic. Am rânjit la ea, apținându-mi orice impuls de a striga, de a țipa și de a o face în toate felurile.
- Bucurați-vă că nu v-a dat în judecată, adaugă ea.
- Cum puteți fi așa?
Ochii îmi stăteau grei, iar privirea îmi era încețoșată. Încercam să nu clipesc, să nu cadă șiroaiele de lacrimi și să îi ude hârtiile. Speram să se usuce, să nu se vadă că sunt atât de slabă în fața unor cuvinte. Mi-am strâns geanta la piept și am ieșit fără a o mai saluta.
Plângeam. Eram pe stradă și plângeam în hohote, puternic. Nu-mi puteam explica ce se întâmpla, nu aveam puterea să fac nimic. Îmi simțeam emoțiile înțepenite și corpul moale. Voiam să cad, să mă întind pe asfaltul fierbinte și să mă topesc ca o înghețată scăpată pe jos de un copil. Mergeam și plângeam. Tot ce-mi mai doream era să ajung acasă și să plâng în propria pernă. Și să nu știe nimeni.
***
După ce m-am liniștit, am mers în bucătărie să mănânc ceva. Realizasem că era aproape șapte seara iar eu nu mâncasem nimic. Am scotocit după niște orez rece și niște ridichi. Am început să molfăi și să-mi golesc mintea de absolut orice.
- Ce mănânci pitico?
Eram în regulă, până a intrat Song Ji pe ușă. Am început să plâng din nou.
- Situația nu are cum să rămână așa! Bong Cha! Bong Cha, trezește-te! Cum să-i lași să-ți fure cartea?
- Nu am ce să fac.
- Ridică-ți ochii din pământ și coboară de pe norul ăla al tău. Revino-ți. L-ai sunat pe Jae?
- Da, i-am răspuns cu jumătate de gură. Are telefonul închis.
- Nenorocitul, murmură ieșind din bucătărie.
Lucrurile din fața ochilor mei se derulau repede. Nu știam cum să le percep sau dacă să le accept ca atare. Cartea mea...era cartea mea...în care Taehyung era al meu. Mi-a fost luat până și personajul pe care eu l-am creat? De ce? Cine mă urăște atât de tare?
~
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
