𝚌𝚊𝚕𝚕 𝚖𝚎 𝚖𝚘𝚘𝚗𝚑𝚎𝚎@ / 𝚔𝚒𝚖 𝚝𝚊𝚎𝚑𝚢𝚞𝚗𝚐

unu

pe vremea când obișnuiam să-l privesc

Atingeam bancheta moale a mașinii și priveam afară noaptea lăsată peste oraș. Câteva picături de apă au udat geamul, iar clădirile se deformau ușor în stropii mari cât bobul de orez. Am oftat lung și mi-am întors privirea spre șoferul ce părea din ce în ce mai indignat de traficul insuportabil de la această oră. Am strâns mica geantă între mâini și mi-am răsucit capul spre orașul aglomerat ce acum se scălda în mii de picături transparente. Una câte una, umbrelele începeau să se zărească printre zidurile și ferestrele orașului, iar oamenii se piteau sub ele și arătau ca niște titireze ce făceau slalom unul pe lângă celălalt. Eu nu aveam umbrelă cu mine. Nu-mi trebuia, oricum aveam să mă întorc cu taxiul.

Uneori îmi aduceam aminte, în momente ca acestea, de cum era să te plimbi cu autobuzul, să alergi printre bălțile adânci de pe asfalt, sperând să nu treacă nicio mașină. Trotuare aglomerate, zumzăiala continuă, uneori îmi era dor de ele.

Asfaltul strălucea, iar fiecare lumină din magazin arunca o culoare specifică. Ne-am oprit la semafor, a fost o oprire bruscă, însă nu m-am arătat afectată. Șoferul și-a cerut scuze, iar eu i-am făcut doar un semn din cap.

După ce am reușit să ajungem în dreptul clădirii imense, mi-am strecurat ambele picioare odată afară din taxi. Purtam o rochie lungă, și mă simțeam atât de incomod. Tocurile nu prea înalte mă făceau să merg precum o rață, însă ajunsesem la concluzia că nu sunt singura. Am închis portiera galbenă și am pornit spre intrare. În fața mea clădirea imensă mi se părea mai mult de prost gust. Nu-mi doream să mă aflu aici, însă de ceva timp am început să fac multe lucruri care, poate, îmi displac. E spre binele tău, Bong Cha, mă alinam singură. Mi-am verificat telefonul în mica gentuță pentru a vedea cât de mult întârziasem. Spre surprinderea mea, nu foarte mult.

Era o petrecere parcă ruptă din poveștile pe care ni le citea la grădiniță. Arhitectura barocă, ușor spre gotic, în contextul unui oraș atât de modernizat, mi se părea mai mult o îngâmfare, peste care am ales să închid ochii. Am înaintat spre băiatul ce mă aștepta cu zâmbetul pe buze la intrare.

- Bună seara, mă salută. Numele?

- Moon Hee. Cu doi de "o", clarific situația, văzându-l pe tânărul, probabil de o seamă cu mine, cum privea lista întrebător.

- Oh, da, domnișoară Moon Hee, bun venit!

Îi zâmbesc ca și cum aș fi fost vreo prințesă dintr-un stat uitat de lume și intru în clădire. Uimirea mi-a rămas pe chip pentru mult timp. Totul era îmbrăcat în marmură albă și începeam să mă simt din ce în ce mai rușinată de rochia mea albastră luată de mama din Ilsan pe care am purtat-o la absolvirea liceului.

Candelabrele imense stăteau atârnate din tavan destul de aproape de capetele oamenilor stilați pe care am reușit să-i observ încă din holul de la intrare. L-am zărit la un moment dat pe Jae și datorită lui începeam să mă simt din ce în ce mai familiară cu locul. Tocurile mele tropăiau atât de tare, încât parcă eu eram vedeta serii și nu sărbătorita. Speram să nu ies în evidență, însă imediat ce am pășit în sala mare ca de bal, toate privirile s-au întors spre mine pentru câteva secunde. Eu am zâmbit stângace, iar ceilalți au revenit la discuțiilor lor importante.

Țineam cu o mână poalele rochiei pentru a nu călca pe ea și pentru a nu mă împiedica. Pentru că singurul lucru pe care nu mi-l doream era acela de a mă împrăștia pe jos în fața tuturor.

Îl priveam insistent cu ochii mei fardați pe Jae, care parcă nu reușea să se desprindă de conversația cu un domn mai în vârstă îmbrăcat într-un costum bleumarin.