Lunile pe care le-am petrecut în Himalaya, într-un bungalow dintre Almora şi
Ranikhet, sunt prea triste şi prea senine pentru a le putea povesti, ca o urmare nefirească la dragostea şi despărţirea mea de Maitreyi.
Am ajuns aici după ce am fugit rînd pe rînd din Delhi, Simla, Naini-Tal, unde întîlneam
prea mulţi oameni, şi mai ales prea mulţi albi. Mă temeam de oameni, pentru că trebuia
să le răspund la salut, să vorbesc lucruri fără nici o importanţă, să-mi pierd timpul; şi,
astfel, nu puteam rămîne atît de singur pe cît voiam eu. Singurătatea îmi era acum şi
mîngîiere, şi hrană. Puţini moderni, cred, au cunoscut o solitudine mai aspră şi mai
deznădăjduită ca mine. Din octombrie pînă în februarie n-am văzut decît un singur om:
pe paznicul bungalow-ului. Numai el putea intra în camera mea de lemn, numai cu el
vorbeam, o dată sau de două ori pe zi, cînd îmi aducea mîncarea sau îmi schimba
urciorul cu apă. Petreceam tot timpul în pădure, căci vecinătăţile Almorii cuprind cele
mai frumoase păduri de pin pe care le are Himalaya, şi le cutreieram în lung şi în lat,
reluînd necontenit acelaşi film interior al dragostei mele cu Maitreyi, închipuind fel de fel
de întîmplări, unele mai fantastice decît altele, prin care noi doi ajungeam fericiţi,
întîlnindu-ne într-o singurătate nepătrunsă de nimeni sau în acea cetate moartă de la
Fatehpur-Sikhri, sau în vreo colibă părăsită diri junglă.
Asistam ziua întreagă la desfăşurarea aceluiaşi vis fantastic, care ne izola pe noi doi,
pe mine şi pe Maitreyi, de cealaltă lume. Fapte de mult uitate îşi recăpătaţi prospeţimea, şi închipuirea mea le împlinea, le adîncea, le lega între ele. Amănunte pe care
atunci nu le luasem în seamă schimbau acum întregul cîmp al viziunii mele interioare.
Oriunde mă duceam, o întîlneam pe ea, printre pini şi mesteceni, pe stînci, pe drumuri.
Atît de mult trăiam cu povestea aceasta minunată, încît orice chemare din afară mă
înspăimînta, aproape mă făcea să sufăr fizic. Ştiam că şi Maitreyi, acolo, în celula ei din
Bhowanipore, se gîndeşte tot atît de adînc la mine, la viaţa noastră împreună, şi
comuniunea aceasta în închi-puire ne lega parcă pe deasupra evenimentelor, ne lega în
ciuda despărţirii şi a morţii.
Cînd era lună, treceam prin pădure, pînă la pîrîul dini vale, şi întîrziam mult pe o
stîncă, privind apa, strigînd: "Maitreyi! Maitreyi!" pînă ce oboseam şi îmi auzeam glasul
tot mai stins, aproape o şoaptă. Atunci mă întor-ceam acasă, pe acelaşi drum, cu o
împăcare nespusă în suflet, căci mi se părea că Maitreyi îmi ascultase che-marea, că
vorbele mele au fost purtate de apă şi de vînt pînă la ea. Nu ştiu dacă vieţuiam sau nu
real, în atîtea luni de complectă solitudine, dar aceasta era singura mea putinţă de
supravieţuire. Nu mai eram de mult tînărul vînjos şi optimist, ştiind ce vrea şi ce poate,
europeanul îndrăgostit de tehnică şi pionierat, care debarcase cîndva în India ca s-o
civilizeze. Totul mi se părea zadar-nic, fără sens. Totul, în afară de acele cîteva luni ale
dragostei şi nenorocirii mele. Căci nu sufeream numai pentru că mă despărţisem de
Maitreyi, sufeream şi pen-tru crima săvîrşită faţă de un binefăcător al meu, faţă de o
mamă nemaiîntîlnită, faţă de viaţa micuţei Chabù, pe care, fără îndoială, eu o
îndreptasem către moarte. Toate certitudinile acestea mă împiedecau să respir în voie
Trebuia să le adorm, să le narcotizez printr-un vis tot mai puternic, în care nu exista nici
moarte, nici păcat, nici despărţire.
Reciteam mereu jurnalul, dar niciodată nu aveam curajul să mă apropii de 18
septembrie. De altfel, ziua aceea era oarecum înmormîntată pentru mine. Într-un plic
gros, sigilasem cîteva bilete de ale Maitreyiei, scrisorile inginerului, aceea a lui Chabù,
ramura de oleandru, un ac de cap, cîteva bucăţi de hîrtie cu însemnări de mîna
Maitreyiei (multe din ele de pe vremea lecţiilor de franceză), într-un cuvînt, toate urmele acelui episod definitiv al tinereţii mele. (Plicul l-am deschis zilele! trecute, cînd am scris
ultimele capitole. Cîte lucruri deprimante aş putea spune eu despre relicve şi amintiri!...)
Îmi plăcea, mai cu seamă, să recitesc preliminariile dragostei mele, să-mi bat joc de
naivitatea mea, de infatuarea mea sentimentală, care mă făcuse să trăiesc atîta vreme
o iluzie.
Nu primeam, nici nu scriam scrisori. O dată sau de două ori pe lună, paznicul
bungalow-ului se ducea la Naini-Tal pentru anumite provizii, pe care nu le putea găsi în
satele din vale, şi atunci trimiteam şi eu cîteva rînduri la bancă, pentru bani, sau o
telegramă lui Harold, ca să ştie că trăiesc încă. Prin apropierea Crăciunului, am avut o
surpriză care mi-a descoperit cît de mult sunt însă legat de trecutul meu şi cît de
primejdioasă ar fi o întoarcere la Calcutta. Khokha, interesîndu-se la bancă, a aflat de
adresa mea la Naini-Tal (poste-restante) şi mi-a scris. Cînd mi-am văzut numele pe plicul
adus de paznic, parcă nu-mi venea a crede că-mi este adresat mie. Mi se părea că acel
Allan nu mai există de mult, că îl lăsasem undeva în urmă. Am tras zăvorul la uşă şi am
cetit scrisoarea lui Khokha, palpitînd, parcă m-aş fi aflat deodată în faţa lui Sen sau a
Maitreyiei, sau a d-nei Sen. Îmi scria că familia petrecuse o lună la Mid-napur, de unde
chiar Maitreyi îmi trimitea cîteva rînduri scrise pe petece de jurnale, pe afişe din gară,
alături de flori umile de cîmp, culese probabil în plimbările ei sub pază pe la marginea
satului. Am înţeles că Maitreyi suferise prea mult ca să mai păstreze imaginea mea
omenească, reală, carnală. Ea îşi crease acum im alt Allan, o întreagă mitologie, superbă
şi inaccesibilă, pe care o nutrea necontenit, ca s-o ridice cît mai sus, în plin ireal. Îmi
scria: "Cum te-aş putea eu pierde pe tine, cînd tu eşti soarele meu, cînd razele tale mă
încălzesc pe drumul acesta de ţară? Cum să uit eu soarele?" Pe o altă hîrtie mă numea
"soare, aer, flori!". "Nu te sărut eu acum, o dată cu buchetul pe care îl strîng la piept?"
Sau "Nopţile, tu vii la mine, cum veneam eu altădată, în camera noastră de dragoste din
Bhowanipore. Dar eu veneam ca o femeie, căci mă făcuseşi femeie; pe cînd tu vii acum
ca un zeu din aur şi din pietre scumpe, şi te ador, căci tu eşti mai mult decît dragostea
mea, tu eşti soarele meu, viaţa mea!"
M-am gîndit, atunci, cît de ciudată este retragerea aceasta a ei în mitologie, cît de
dureroasă pentru mine această abstractizare continuă a mea, făcut din om zeu, din
amant soare. Eu descoperisem visul, dar un vis în care întîlneam pe aceeaşi Maitreyi din
Bhowanipore şi o strîngeam tot atît de bărbăteşte în braţe. Visul meu, cît de fantastic ar
fi fost, continua aceeaşi viaţă dusă împreună şi aceeaşi dragoste, desăvîrşind-o,
împlinind-o. Dar mitologia ei raă transformase de mult în imaginaţie, în idee, şi nu mă
regăseam, aşa cum aş fi vrut, cu scăderile şi patimile mele, în "soarele" ei, în "florile" ei.
Am cetit scrisoarea cu o uşoară strîngere de inimă. De ce se depărta Maitreyi de
mine? De ce mă implora s-o uit, ca s-o întîlnesc într-o viaţă viitoare? Ce-mi păsa mie de
viaţa viitoare şi de toţi zeii ei?...
Eram însetat de concret, de viaţa nemijlocită, de prezenţă. Pe mine mă chinuia
tocmai amintirea ei carnală, tocmai ceea ce era viu şi imediat, şi neînlocuibil în făptura
ei, şi pe această Maitreyi, de suflet şi carne, o doream, pe ea o întîlneam în filmul meu
de toate zilele. Nu voiam cu nici un preţ să dispar, în dragostea ei, înlocuit fiind de o
idee, de un mit. Nu voiam să mă consolez, cu o dragoste eternă şi cerească; dragostea
mea cerea împlinire, vieţuire pe pămînt, nu pereche îngerească...
Khokha îmi dedea şi alte veşti: operaţia inginerului nu reuşise prea bine, şi concediul
i se prelungea cu încă şase luni. D-na Sen a albit, faţa îi e acum ca de sfîntă. Maitreyi a
slăbit înspăimîntător şi refuză cu încăpăţînare orice propunere în căsătorie. De cînd s-a
întors din Midnapur, întreabă mereu de mine la telefon, în Royd Lane, şi crede că e
minţită, că eu mă aflu din nou în Calcutta, dar nu vreau s-o văd. A fost o dată, el
Khokha, la gazda mea, şi d-na Ribeiro se plîngea că nu mai ştie nimic de mine, că a fost
vorba să mă duc pentru două-trei săptămîni, şi iată, sunt trei luni de cînd nu mai dau
nici un semn de viaţa, în afară de telegramele către Harold. Pe Mantu, inginerul l-a dat
afară din casă, pentru că fusese obraznic cu d-na Sen, iar acum bietul băiat o duce
foarte prost, căci trebuie să-şi plătească datoriile făcute cu nunta şi trăieşte despărţit de
Lilu, ea la părinţi, iar el într-un cămin studenţesc, unde mănîncă numai pîine cu ceai, ca să-şi achite mai repede datoriile şi să poată fi iarăşi la un loc cu Lilu.
Khokha termina scrisoarea întrebîndu-mă cînd am de gînd să mă întorc şi
implorîndu-mă să nu-mi ratez cariera, nici să-mi spulber tinereţea pentru un simplu
episod de dragoste. Toţi oamenii trebuie să treacă prin asemenea încercări. Şi ei trebuie
să iasă mai întăriţi, mai puternici, nu să se retragă în fundul munţilor. Aceasta nu este o
soluţie, încheia Khokha. Aşadar, cînd mă întorc?
Aceasta mă întrebam şi eu. Nu mă puteam împăca cu gîndul unei noi vieţuiri în
Calcutta. De altfel, nici nu ştiam ce voi mai putea face acolo, căci de lucru nu mai
aveam, certificate nu obţinusem şi, la birou, ca să le cer, îmi era peste putinţă să mă
duc. Aveam destui bani strînşi ca să pot trăi retras încă vreun an. Dar după aceea? O voi
lua iar de la capăt, voi pleca mai departe, spre Java, de pildă, şi acolo voi avea curajul să
încep o viaţă nouă... Gîndurile acestea însă erau simple gînduri. Căci nu mă puteam închipui despărţit de India şi nu mă puteam închipui aşezîn-du-mă din nou la lucru. Orice
activitate, orice ambiţie, orice ţel mi se păreau atît de Eadarnice, încît simpla lor
amintire mă întrista de moarte. Stăm pe veranda bungalow-ului, cînd nu mai era nici un
vizitator, şi priveam pădurile de pin, întrebîndu-mă: poate fi altceva mai bun? Poate
altceva avea mai mult sens decît această pădure, de nimeni întrebată de ce creşte şi
pentru cine îşi dezvăluie neîntîlnita ei frumuseţe? Aş vrea să fiu o buturugă, plutind
alene, senină, beată, pe apele Gangelui. Să nu mai simt nimic, să nu-mi mai amintesc
de nimic. Oare nu poate fi un sens al existenţii această întoarcere la mineral, la cristal,
de pildă? Să fii un cristal, să trăieşti şi să împărţi lumina ca un cristal...
O sumă de întrebări stupide, fără nici o legătură cu filozofia, îmi treceau atunci prin
cap. Nu-mi luasem nici o carte cu mine şi gîndeam, la întîmplare, tot ce-mi plăcea, tot ce
mă consola. Tăcînd întruna, vorbeam foarte mult cu oameni pe care îi închipuiam eu,
toţi semănînd eu mine, dar mult mai profunzi, mai bărbaţi, mai liberi. Tînjeam după
libertate cum niciodată cred că n-a tînjit un prizonier. Mă simţeam atît de legat din toate
părţile. Aveam zone interzise în mintea mea; de pildă, zona de dincoace şi de dincolo de
13 septembrie...
***
Pe la începutul lui februarie a sosit, în plin miez de noapte, o necunoscută, care a
deşteptat paznicul, cerînd o cameră, dar într-o limbă atît de neînţeleasă, încît omul a
venit la mine să-l descurc. Am ieşit cu pelerina aceea îmblănită, himalayană, care îmi dă
un aspect de muntean mongol. Pe un chaise-longue din verandă se trîntise, istovită, o
femeie, din care n-am văzut la început decît părul bălai şi mîinile puţin prea mari, cu
care îşi ţinea strîns pe trup un trench-coat mizer. Nu ştia decît cîteva cuvinte în
hindusthană, şi i s-a luminat toată faţa de bucurie cînd a dat cu ochii de mine. Respira
agitată. În curte, un băieţaş cu bagajele. Veniseră pe jos din Ranikhet, pierzînd de mai
multe ori cărarea şi trebuind să treacă prin pîrîu ca să urce spre bungalow. Îmi spusese
toate acestea palpitînd, căci, după cîte am înţeles, avusese vreo aventură neplăcută în
Ranikhet şi plecase după căderea serii. Se numea Jenia Isaac, din Capetown, Africa de
Sud, şi se afla de cîteva luni în India, cutreierînd Himalaya în căutarea unei mînăstiri
care s-o primească, îmi făcu de la început impresia unei exaltate reci, lucide, exaltată
mai mult din dezamăgire decît din sete pentru un altfel de adevăr. Cînd paznicul aprinse
felinarul cel mare, am privit-o mai de aproape; destul de tînără, fără expresie; faţa
rotundă, ochii albaştri, glas de fetiţă, contrastînd cu trupul ei bine legat, înalt, puternic,
cu braţe vînjoase şi piept larg. Era îmbrăcată ciudat, într-o toaletă de voiaj prin colonii,
adaptată foarte curios la un drum de munte. Era atît de îngheţată, încît paznicul a
trebuit să facă ceai mult, şi l-a sorbit lacomă, vorbind mereu, întrebînd, suspectîndu-mă.
Mă plictisea oarecum această vizitatoare inoportună, dar m-am liniştit aflînd că peste
două zile cel mai tîrziu pleacă spre Maikhali, voind să ajungă la Bhadrinath. Pînă la
Bhadrinath e un drum bun, de treizeci de zile. Am zîmbit ascultînd-o, căci crestele erau
acum cu desăvîrşire îngheţate, cărările acoperite cu zăpadă, şi apoi, drumul către
Bhadrinath nu trece pe la Maikhali, ci prin Hardwar. I-am dat toate lămuririle, sfătuind-o sa se ducă la Kotwara, de unde ar putea lua trenul pînă la Hardwar. M-a întrebat dacă eu
plec undeva, dacă am să stau mult aici. Îmi repugnă orice încercare de a pătrunde în
sufletul meu, de a-mi cunoaşte prezentul, de a-mi ghici trecutul. I-am răspuns scurt şi
aspru că nu ştiu ce ara să fac, dar deocamdată am să rămîn aici, pentru că acesta e un
bungalow puţin cercetat de drumeţi, şi îmi prieşte de minune aerul pădurilor de pini...
A doua zi am plecat în zori, după obiceiul meu. Am ocolit muntele, mi-am luat baia
sub stîncă, am mîncat turtele cu miere şi m-am întors noaptea. Paznicul îmi spuse că
memsahib e bolnavă şi că a întrebat de mine. Cum o fi ghicit el asta? mă amuz eu,
gîndindu-mă la bruma de hindusthană pe care o ştia Jenia Isaac. Ciocănesc la uşă, şi îmi
răspunde un glas schimbat de febră. Asta m-a necăjit puţin, căci ideea că va trebui să
stau mereu în preajma unei bolnave, şi încă a unei bolnave albe, îmi era insuportabilă.
Am găsit-o cu temperatură, tremurînd, dar destul de inimoasă. Mă rugă să scriu o listă
de cuvinte hindusthane uzuale şi să-i prepar o ceaşcă de cacao, căci paznicul nu se
pricepe. Nu era deloc impresionată de faptul că se afla bolnavă aici, în creierul munţilor,
singură, fără să cunoască limba şi fără să nădăjduiască vreun ajutor. Îmi spune că suferă
de febră de vreo trei săptămâni, că a zăcut pe moarte în casa unui bhutanez de lîngă
Almora, dar că nu îi e teamă. Am întrebat-o aşa, într-o doară, ce-a făcut-o să vină In
India, şi ea roşeşte puţin; apoi, brusc:
― Vreau să găsesc absolutul!...
Mă ispiteşte un rîs năprasnic. Simţul acesta al humorului, reînviat deodată în faţa
răspunsului necunoscutei, mă întristează şi mă nelinişteşte. Credeam că nici o emoţie şi
nici un ridicul nu mă mai poate impresiona.
Credeam că am ajuns nesimţitor, şi proporţiile sau nuanţele nu mai îmi pot stimula
atenţia; treceam pe lîngă ele cum ai trece pe lîngă o piatră. Dar seriozitatea Jeniei, cînd
a spus "absolutul", m-a deşteptat deodată la o lume de farsă şi inepţie, de păcăleală şi
somn, de ridicul şi dramă. Lumea în care vieţuisem şi eu atîta vreme...
Cu multă greutate am izbutit să schimb vorba, întrebînd-o ce crede despre Gandhi şi
despre mişcarea naţionalistă indiană. E un lucru pe care îl fac întotdeauna cînd vreau să
ţin departe pe un om oarecare. Jenia îmi mărturiseşte că, deşi supusă engleză, aparţine
unei familii de evrei finlandezi, stabiliţi pe la sfîrşitul secolului trecut în sudul Africei, că
nu poate suferi ipocrizia albilor, că a venit aici hotărîtă să uite tot şi să intre într-un
ashram, să caute adevărul, viaţa, nemurirea. O ascult, fără nici o schimbare a feţei, îi
ascult toate superstiţiile culese despre India fachirică şi mistică, toate inepţiile din
cărţile lui Kamacharaka, toată pseudocultura care circulă prin oraşele anglo-saxone.
Simt că a rămas multă vreme singură şi că ar vrea să-mi spună tot, fericită că a găsit un
om care s-o asculte şi "s-o înţeleagă". Nu mai conteneşte cu confesiunile, îmi spune
deodată că are încă patru surori, că era celistă la orchestra municipală din Capetown, că
a dat concerte în Johannesburg, că avea 40 de lire sterline pe lună, dar nu se împăca cu
familia ("burghezi care vroiau s-o mărite!") şi atunci s-a retras la o fermă din apropiere,
unde se ducea în fiecare noapte, după concert, cu un hahy-oar, pe care şi l-a cumpărat
numai din economiile ei...
Ar fi continuat cu mărturisirile, dacă nu m-aş fi scuzat că e prea tîrziu ca să mai pot
întîrzia în odaia ei şi, după ce am întrebat-o dacă mai doreşte ceva, m-am retras
strîngîndu-i foarte sobru mîna şi urîndu-i grabnică însănătoşire.
M-am gîndit multă vreme, în acea noapte, la iluzia acestui "absolut" pe care îl căuta
biata muzicantă şi am simţit o imensă milă reflectînd că şi-a părăsit un cămin şi o
libertate în civilizaţie, numai pentru că cetise cărţile acelui farseur englez cu
pseudonimul de Ramacharaka. (Am aflat mai tîrziu că însăşi lectura acestor cărţi ―
"care i-au revelat o altă lume dincolo de simţuri" ― fusese plină de peripeţii şi de
mistere. O dată visase numele unei librării pe care nu o cunoştea; chiar a doua zi,
automobilul ei a avut un accident pe una din străzile puţin populate, şi cînd a ridicat
ochii, a văzut că se află în faţa librăriei din vis! A intrat şi a găsit într-un raft o sumă de
cărţi de teozofie, ocultism şi yoga; dar a cumpărat numai cărţile lui Ramacharaka, prin
care a avut "revelaţia Indiei".)
Două zile n-am putu să-mi fac plimbările mele lungi, n-am putu visa şi medita cum obişnui am de atîtea luni, pentru că Jenia era încă bolnavă şi avea nevoie de mine
aproape la fiecare ceas. Simţise şi ea, în cele din urmă, că mă cam plictiseşte puţin, dar
era atît de singură şi atît de nenorocită, încît îşi călca peste orgoliul şi trimitea mereu să
mă cheme, născocind pretexte. În acele ceasuri de tovărăşie îşi continua confesiunile,
ca şi cum i-ar fi fost peste putinţă să comunice sufleteşte cu mine înainte de a-mi spune
întreaga ei viaţă şi a-mi lumina toate ascunzişurile sufletului ei, pe care îl voia divers de
al celorlalţi moderni, cînd, ca şi oricare altul, trăia şi ea un permanent bovarism,
nutrindu-se cu idei maxime şi adevăruri cu majusculă. Jenia mi-a destăinuit astfel
întregul ei dezgust de lume, de societate, de familie şi de dragoste, de nesfîrşitele ei
suferinţe, pînă ce şi-a regăsit libertatea, renunţînd la totul. Numai despărţirea de
muzică, de artă, a fost mai grea. Despre dragoste avea o părere prea rudimentară ca să-
i dea de gîndit. Nu se îndrăgostise niciodată, şi cel pe care crezuse un timp că l-a iubit sa logodit cu alta. Atunci a înţeles că numai i s-a părut că iubeşte. Ar fi vrut mult să
cunoască experienţa dragostei complecte înainte de a renunţa la viaţa aceasta efemeră,
pentru a căuta absolutul. Deci, înainte cu două săptămîni de a părăsi Africa, s-a dat unui
camarad, un neamţ simpatic, excelent dansator, care o curtase cînd va şi care n-a vrut
s-o creadă cînd i-a spus că era fecioară. Prietenul acela, brutal sau neîndemînatec, o
făcuse să se dezguste definitiv de apropierea carnală a bărbaţilor. Era chiar încîntată că
viaţa pe care şi-o pregătea o va împiedeca să iubească şi să fie iubită. Ajunsese să
creadă că orice bărbat e o brută, un porc sau un imbecil," şi că singurii masculi care
merită vreo consideraţie sunt cei care renunţă la "plăcerile" lumii, adică sihaştrii,
filozofii, misticii. În capul Jeniei se băteau o sumă de idei inconsistente, alături de
dezamăgiri sentimentale şi superstiţii femeieşti (cultul "omului superior", al "omului
singur", izolarea, aventura, renunţarea.) Aproape că mă îngrozeam ascultînd-o, căci, de
cînd mă retrăsesem aici, ajunsesem să gîndesc un lucru pînă la capăt, să cercetez o
idee în toate implicaţiile ei, şi mă făcea fâră voie să sufăr substanţa hibridă şi incongruentă a conştiinţei acestei tinere fete în căutare de absolut.
De cite ori mă întorceam în odaia mea, însemnam în jurnal judecăţi şi impresii, căci
mi se părea că prezenţa Jeniei este mai mult decît o întîmplare oarecare; este însuşi
contactul meu cu o lume şi o gîndire din mijlocul cărora mă smulsesem cîndva. O
săptămînă de la venire, în care timp Jenia avusese timp să se vindece şi să se
întremeze, dar încă nu plecase, îmi schimbasem complect atitudinea faţă de ea. De
unde la început mă plictisea şi mă irita, acum mă interesa ca un spectacol, ca o verificare. Cea dintîi verificare am făcut-o cu privire la lumea noastră albă, europeană, pe
care o părăsisem şi în care trebuia să mă întorc, mai curînd sau mai tîrziu. A doua
verificare, şi mult mai serioasă, a fost cu privire la însăşi viaţa şi tinereţea mea.
Trebuie să spun că aproape m-am înspăimîntat cînd, surprinzînd o dată pe Jenia pe
jumătate goală în cameră, n-am avut nici o tresărire şi am privit-o ca pe un obiect
oarecare. Am gîndit mult în noaptea aceea, întrebîndu-mă dacă nu cumva dragostea
mea prea mare pentru Maitreyi şi şocul atît de aspru al despărţirii, şi solitudinea n-au
contribuit să mă neutralizeze sexualiceşte, n-au făcut din mine un neputincios
sentimental şi fricos; dacă nu cumva trăiesc departe de lume, pentru că nu o pot
înfrunta, şi m-am hotărît să renunţ la dragoste şi la femeie, pentru că nici una, nici alta
nu mai mă pot ispiti. Am trecut ceasuri de cumplită groază, gîndindu-mă că s-ar putea
să fiu o simplă epavă, reacţionînd automat şi păstrînd toată viaţa semnul primei
înfrîngeri. Recunosc, lumea ― cu femeile şi iluziile ei, cvi realităţile şi luptele ei ― nu mai
mă interesa. Dar cu o nestăvilită sete voiam să ştiu dacă m-ar mai putea interesa toate
acestea. Nu cumva eu mă retrag şi mă simt dezgustat numai pentru că trebuie să fac
astfel? Dacă eu nu mai sunt liber să aleg?
Priveam iarăşi pe Jenia, şi nu simţeam faţă de ea nici o turburare, nici un gînd
pătimaş, nici o libertate mentală, şi atunci încercam s-o iscodesc, s-o silesc să fie
feminină, aşa cum, fără îndoială, fusese înainte de a pleca din Capetown; gîndeam că
poate astfel va izbuti să mă tenteze. Şi dacă ea mi-ar fi dovedit că omul din mine nu
murise, că eu am rămas acelaşi, cu păcatele, cu micimile, cu patimile mele, atunci m-aş
fi putut retrage din lume, aş fi fost liber să-mi aleg drumul pe care mi-l hotărîsem, aş fi fost liber să fac orice, tocmai pentru că puteam face contrariul. E adevărat că Jenia se
arăta cîteodată foarte feminină faţă de mine. De unde, de obicei, îmi ţinea discursuri
asupra teozofiei şi "secretelor din centrul Tibetului" (căci avea o sumă de mituri în care
credea orbeşte), vorbind cu ochii pe jumătate închişi, cu un glas puţin voalat, misterios,
cîteodată, dimpotrivă, rîdea mult, îmi servea foarte drăgălaş o ceaşcă cu ciocolată, se
pudra (renunţase la pudră şi rouge de cum ajunsese la Himalaya) şi tot încerca să mă
facă să-i spun cum am ajuns eu în singurătate şi care este tîlcul inelului cu piatră neagră
pe care îl port.
Este ciudat cît de mult mă gîndeam la Maitreyi privind şi vorbind cu Jenia. O aveam
mereu în minte, pe ea, singura, şi adesea, închipuindu-mă îmbrăţişînd o femeie
oarecare, pe Jenia, de pildă, mă nedumiream de imposibilitatea acestei imagini, de
irealitatea oricărei eventualităţi amoroase. Hotărît, o iubeam atît de nebuneşte pe
Maitreyi şi amintirea ei îmi anula atît de decisiv orice prezenţă streină, încît mă întrebam
chiar dacă trăirea aceasta într-un trecut viu nu e degradantă. Mă surprindeam,
întrebîndu-mă cu spaimă ce am să fac eu tot restul vieţii, dacă nu voi repeta povestea
lui Abelard şi a Heloisei. Aş fi vrut să mă simt iarăşi liber, să-mi verific libertatea, ca s-o
pot iubi pe Maitreyi fără teamă că mă retrag din faţa vieţii. Mi-este foarte greu să
lămuresc aici toate acele sentimente obscure care m-au îndemnat atunci la o
descătuşare, la o nouă experienţă. Poate nici eu nu le înţeleg. Poate.
Jenia îşi hotărîse plecarea într-o luni dimineaţa şi trimisese chiar vorbă la Ranikhet
pentru hamal. Cu trei zile mai înainte devenise foarte insinuantă, profitînd de multe
vorbe inocente ale mele ca să rîdă cu înţeles, plîngîndu-se că renunţă la o viaţă pe care
nu o cunoaşte, că n-ar vrea decît o singură experienţă, căci nimic nu merită să fie
repetat în dragoste etc. Pe mine mă desfătau de minune toate aceste reveniri la
feminitate. Şi pentru că sîmbălă seara a fost o lună minunată, şi pentru că aveam poftă
să vorbesc, să înţeleg ce se întîmplă cu mine, de ce tac atît şi de ce mă ascund, am
rămas amîndoi pe verandă şi i-am povestit de-a fir-a-păr povestea Maitreyiei.
Aproape de miezul nopţii s-a făcut frig afară, şi am intrat în camera ei să termin
povestea şi să bem o ceaşcă cu ceai. Cînd i-am spus totul şi i-am rezumat scrisoarea lui
Khokha, şi i-am mărturisit hotărîrea mea de-a e uita pentru a nu o face să sufere (nu
înţelegeam ce poale însemna aceasta, dar era o frază care suna frumos, şi i-am spus-o;
mai ales că, surprinzător pentru sinceritatea mea de cele mai multe ori stupidă, în seara
aceea jucasem chiar puţin teatru), Jenia a rămas tristă, tăcută, cu o lacrimă la colţul
genelor. Am întrebat-o, într-o doară, de ce plînge. N-a răspuns. M-am apropiat de ea, iam luat mlinile, am întrebat-o din nou, i-am strîns braţul. Tăcea întruna. Şi atunci mi-am
apropiat faţa mai mult, răsuflarea mea aproape de gura ei, întrebînd-o tot mai încet, mai
insinuant. A oftat o dată lung, a închis ochii şi şi-a încolăcit braţele de umerii mei,
sărutîndu-mă pe buze, muşcător, sălbatec. Am avut o ciudată bucurie cînd m-am dus să
zăvoresc uşa.
***
S-ar părea că cele ce-am scris în ultimele pagini nu mair interesează povestea
Maitreyiei. Şi totuşi, nu e decît o continuare a ei. La Maitreyi m-am gîndit îmbrăţişînd
acel trup bălan şi robust de evreică finlandeză; pe Maitreyi o căutam în sărutare, de ea
voiam să mă dezbar, pe ea voiam s-o uit. O căutam şi o izgoneam. Cerşeam un singur
amănunt care să mi-o amintească; si în acelaşi timp ştiam că m-ar fi zguduit şi m-ar fi
dezgustat să-l aflu, undeva, de-a lungul trupului ăsta alb, peste care dragostea trecuse
fără să se oprească.
...Voiam s-o uit cu adevărat sau voiam să-mi dovedesc că numai pe ea ara iubit-o şi
că orice altă dragoste ar fi zadarnică? Nu ştiam dacă este o simplă verificare sau cea
dintîi fugă. cea dintîi haltă în noroi. Nu-mi venea a crede că s-ar putea uita vreodată
asemenea lucruri. Nu puteam crede că sunt şi eu asemena celorlalte mii de muritori
nefericiţi, care iubesc şi uită, şi mor fără să socotească nimic etern, nimic definitiv.
Numai cu cîteva săptămîni mai înainte mă simţeam atit de legat şi atît de sigur în iubirea mea pentru Maitreyi. Să fie, oare, viaţa toată o asemenea farsă?...
Îmi puneam astfel de întrebări stupide, pentru că îmi era teamă să constat imensa
tărie a dragostei pentru Maitreyi. Fără îndoială că îmbrăţişările Jeniei m-au dezgustat
profund. De acum sunt sigur că va trece mult timp pînă ce voi mai avea din nou curajul
să mă apropii de femeie, şi aceasta numai dacă împrejurările se vor schimba. Pe
Maitreyi o iubesc, numai pe ea! Şi scrîşneam din dinţi, născocind tot felul de mîngîieri
care o ucideau pe nevinovata Jenie, dar pe mine mă întărîtau şi mai mult, căci nu
izbuteau să mă abrutizeze pe cît aş fi voit, nu izbuteau să şteargă din memoria vie a
simţurilor mele pe cealaltă, pe singura, pe Maitreyi.
Am întrebat:
― De ce mi-ai căzut în braţe atunci?
― Aş fi vrut să mă iubeşti şi pe mine ca pe Maitreyi, mi-a spus, privindu-mă cu ochii
ei albaştri, inexpresivi.
Am rămas mut. E cu putinţă atîta sete de amăgire, atîta dor de dragoste?
― Îmi povesteai cum o iubeai pe Maitreyi, şi eu mă gîndeam la mine, cît de singură şi
nefericită am fost, şi mi-a venit să plîng...
Cred că a înţeles că niciodată nu o voi putea iubi; nici măcar trupeşte. Am plecat în
zori din odaia ei, extenuat, inuman de lucid, şi ea a rămas pe patul răvăşit de spasmul
tuturor încercărilor de a o uita pe Maitreyi.
...Am condus-o, luni, pînă la pîrîul ce străbate pădurea cu pini. De ce mi-a scos-o
Dumnezeu înainte? Jenia Isaac, ne vom mai întîlni noi vreodată?
***
Am rămas iarăşi singur; dezgustat, năuc, încercînd să înţeleg ce are să se întîmple
cu mine, încereînd să mii întorc iar în dulcele meu somn alături de Maitreyi. Nu voi izbuti
niciodată să scriu tot ce mi-a trecut atunci prin minte, în lungile săptămîni ce au urmat
plecării Jeniei. Îmi amintesc vag de insomniile mele, de zădărnicia zilelor.
Şi parcă totul a trecut într-o singură clipă, deşteptîndu-mă o dată dimineaţa ceva mai
devreme, privind surprins soarele drept în faţă, lumina, verdeaţa. Scă-pasem de ceva
greu, de ceva ucigător. Îmi venea să cînt, să alerg. Nu ştiu cum s-a întâmplat aceasta.
Se cobo-rîse ceva în mine, mă năpădise ceva.
Şi atunci m-am întors.
