Mă duceam la birou de-abia îa zece, iar ceaiul îl luam eu toţii la opt dimineaţa.
Puteam sta deci neturburaţi de vorbă două ceasuri. În noaptea aceea am adormit greu,
cu febră şi visuri atroce; mi se părea c-o pierd pe Maitreyi, că un înger cu barbă albă mă
izgoneşte din casa aceasta, că Sen mă priveşte absent de pe terasă. Mă deşteptam
mereu, cutremurat, cu fruntea rece şi umedă. Parcă săvîrşisem un mare păcat.
Am găsit-o pe Maitreyi la birou, într-o sari albă, cu un şal cenuşiu pe umeri, scriind
fişe pentru catalog. I-am urat bună dimineaţa extrem de încurcat, neştiind dacă trebuie
s-o sărut sau să-i zîmbesc numai, sau să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat de
curînd între noi. Cea dintîi întîlnire după un episod decisiv în dragoste mi-a cerut
întotdeauna un efort de atenţie şi de imaginaţie. Nu ştiu cum să mă port, ce "atitudine"
să iau; nu ştiu dacă trebuie să fiu rigid sau delicat, nu ştiu mai ales ceea ce crede ea şi
cum ar vrea ea să fiu. Nehotărîrea aceasta mă face să ezit înainte de orice gest, să mă
contrazic, să mă scuz, să fiu, în general, ridicol.
Maitreyi, dimpotrivă, arăta liniştită, resemnată, hotărîtă, deşi cearcănele şi paloarea
feţei trădau o noapte de rugăciune şi de meditaţie. (Mi se păruse mie sau îi auzisem
spre dimineaţă glasul, îngînînd în balcon o rugăciune monoton cîntată, întreruptă şi
reluată de mai multe ori şi apoi stinsă brusc, ca într-un plîns?)
M-am aşezat în faţa ei, la acelaşi birou, pe scaunul pregătit mai dinainte de Maitreyi.
Am început a scrie mecanic, copiind titlurile cărţilor, fără să ridic ochii de pe fişe.
― Ai dormit bine? o întreb eu după cîteva minute, ca să curm tăcerea.
― N-am dormit deloc, îmi răspunse calmă. M-am gîndit că e timpul sâ pleci din casa
noastră. De aceea te-am şi chemat...
Încercai s-o întrerup, dar Maitreyi avu un gest de desperată implorare, şi o lăsai să
vorbească, din ce în ce mai turburat şi mai surprins de cele ce ascultam. Vorbea jucînduse cu condeiul pe o coală de hîrţje, fără să mă privească, desenînd şi ştergînd, scriind
rînduri pe care nu le puteam ceti, făcînd semne şi figuri pe care nu le înţelegeam. Jocul
acesta mi-a amintit începuturile prieteniei noastre şi cele dintîi lecţii de franceză. Aş fi
vrut s-o întrerup, ca să-i spun cîte greşeli făcuse în biletul de aseară, dar mi-am surprins
josnicia acestui humor şi am tăcut. Nici vreme de reflecţii melancolice nu aveam.
Maitreyi îmi spunea lucruri pe care nu ştiam cum să le cred. Mă turburau şi mă
surprindeau, jicnindu-mă şi în orgoliul, şi în certitudinea mea. Niciodată nu o ascultasem
vorbind atît de mult singură, fără să schimbe subiectul, fără să mă întrebe, fără să
aştepte răspuns sau comentarii. Parcă ar fi vorbit într-o odaie goală. Eu nu mai eram.
Mă înşelam, spunea ea, crezînd că mă iubeşte aşa cum o iubesc eu. Sufletul ei era
de mult dat altuia, lui Robi Thakkur. Îl iubeşte de cînd avea treisprezece ani şi i-a cetit
pentru întîia oară cărţile. Verile şi le petrecea, pînă mai anul trecut, la Shantiniketan,
găzduiţi ― ea şi familia ― chiar la poet acasă. Cîte nopţi nu petrecuseră ei doi pe terasă,
singuri, Maitreyi la picioarele bătrînului, ascultîndu-l mîngîiată pe păr! La început nu ştia
ce este Sentimentul acesta care o face să trăiască aproape fără trezire, ca într-un vis
nemaipomenit de frumos; credea că e veneraţie şi iubire filială pentru guru-l ei. Pînă ce,
într-o seară, poetul i-a spus că aceasta e dragoste. A leşinat atunci pe terasă. S-a
deşteptat, nu ştie după cît timp, la el în odaie, întinsă pe pat, cu faţa udă. Plutea în
odaie un parfum proaspăt de iasomie. Gura continua s-o mîngîie şi i-a dat atunci acea
mantra, apărătoare de păcate.
Să rămînă pură toată viaţa, aşa i-a spus. Să scrie versuri, să iubească, să viseze şi să
nu-l uite niciodată pe el. Şi nu l-a uitat. Are o cutie întreagă eu scrisori de la el, trimise
din toate părţile lumii pe unde a umblat. Cutia e de lemn parfumat şi i-a fost dată de
poet acum doi ani, împreună cu o şuviţă din părul lui...
(Ce cabotin dezgustător, gîndeam eu ars de gelozie, de furie, de neputinţă. Cs
corupător, ce misticism carnal, ce amestec hidos de devoţie şi fraudă. Cum am putut
crede că fecioara aceasta a fost pură? Cum am putut crede că eu sunt cel dintîi care îi
atinge trupul?)
Totuşi, niciodată n-a sărutat-o, nici n-a mîngîiat-o decît pe păr, adăogă Maitreyi, ca şi
cum mi-ar fi ghicit gîndul. De altfel, nici nu l-a mai văzut de mult, căci el călătoreşte
neîncetat; şi apoi (ezitarea ei, în această clipă!), se pare că d-na Sen a observat anumite excese sentimentale faţă de guru şi n-a mai lăsat-o să-l vadă. Dar nu l-a uitat o clipă. Ar
fi vrut să ajungem buni prieteni, să-mi împărtăşească mie toate acestea, să-l iubim împreună. Mie nu mi-a fost decît o prietenă, m-a iubit ca o prietenă, niciodată nu s-a gîndit
la altfel de dragoste, şi jocul nostru trebuia să rămînă joc, fără îmbrăţişări şi fără sărut.
(Roşi şi şopti aceste cuvinte cu multe greşeli, şi de gramatică, şi de pronunţie. De aceea
repetă fraza în bengali.) Gesturile ei au fost sincere şi calde, căci, într-un fel, mă iubeşte
mult şi îi place să stăm împreună, să glumim, să ne privim în ochi şi să ne atingem
mîinile, dar toate acestea nu sunt nimic altceva decît prietenie. Dacă am crezut altfel, e
din vina ei, care mi-a ascuns multe şi m-a provocat să cred orice altceva, să cred chiar
că mă iubeşte.
Cînd a încetat, obosită şi palidă, m-am ridicat de la locul meu (nici nu-mi dam seama
ce fac, într-atît eram de năuc) şi m-am dus spre ea. Mă privea cu panică şi milă, i-am
luat capul între mîini şi, ştiind că nu poate ţipa, nu poate striga după ajutor, am sărutato pe gură. Ştiam amîndoi că în orice clipă se poate coborî cineva de sus şi ne-ar fi putut
vedea de pe scară, dar aceasta mă făcea să prelungesc şi mai mult sărutarea, aproape
sufocînd-o.
― De ce faci asta? vorbi ea. Sunt slabă, ştii că nu mă pot împotrivi, dar nu simt nimic
cînd mă săruţi. Simt buzele ca şi cum ar fi ale lui Chabù, ale unui copil. Nu mă
cutremură! Nu te iubesc!...
O lăsai din strînsoare şi trecui în odaia mea. Plecai de-a dreptul la lucru, fără să mai
aştept ceaiul, oarecum înseninat de mărturisirea Maitreyiei, deşi gelos şi înfuriat. Mi se
părea că tot ce face faţa aceasta este contra firii.
În ziua aceea nu o întîlnii şi nu o căutai. Seara, la masă, o aveam iarăşi la dreapta
mea. Am coborît printre cei dintîi. Nu veniseră decît Mantu, Lilu, Maitreyi. Am început a
discuta politică: arestarea primarului oraşului, discursul lui Sarojini Naidu, numărul
închişilor în revoluţia civilă. Îmi făgăduisem să nu privesc pe Maitreyi şi să nu o ating nici
din întîmplare. Dar simţii deodată piciorul ei cald, gol, sub masă, aşezîndu-se tremurînd
peste al meu. Înfiorarea care m-a străbătut atunci m-a trădat. Maitreyi şi-a ridicat, fără
să se observe, marginea sari-ei, şi eu mi-am plimbat piciorul de-a lungul pulpelor ei, fără
nici o încercare de a mă împotrivi farmecului, căldurii, senzualităţii. Ea era palidă, cu
buzele roşii, privindu-mă cu ochii adînciţi, înspăimîntaţi, dar carnea ei mă chema, mă
îmbia, şi a trebuit să-mi înfig unghiile în piept ca să mă trezesc o clipă. Observaseră şi
ceilalţi, cred, pierderea noastră. De-atunci. Îmbrăţişarea pulpelor pe sub masă a rămas
una din bucuriile noastre zilnice. Căci numai acolo îi puteam mîngîia astfel pulpele,
genunchii. Dacă aş fi atins-o cu mîna, Maitreyi ar fi socotit încercarea aceasta un act de
dezgustătoare lubricitate şi s-ar fi îndoit numaidecît de curăţenia simţirilor mele.
După masă, Maitreyi mă opreşte în prag.
― Vrei să vezi ce-am lucrat pînă acum?
Aprinse lumina în bibliotecă, dar, în loc să se apropie de masa unde se aflau fişele,
se îndreptă către cealaltă odaie, unde nu era lampă. Se uită în dreapta şi în stînga, nu
cumva să o surprindă cineva, şi apoi îmi întinse braţul, gol pînă la umăr.
― Încearcă orice poţi cu el, sărută-l, mîngîie-l; ai să vezi că nu simt nimic...
Cu mult înainte, vorbiserăm o dată împreună despre voluptate, şi îi spusei că cineva
care ştie iubi cu adevărat poate experimenta voluptatea oricît de neînsemnată ar fi
atingerea trupului celuilalt. Îi explicasem atunci că, pentru mine, posesiunea e mult mai
neînţeleasa şi mai complicată decît se pare. E foarte greu să ai ceva cu adevărat, să-l
capeţi sau să-l cucereşti. Mai mult ne închipuim că posedăm decît posedăm.
Banalităţile acestea, pe care i le spuneam în treacăt, sigur fiind că altceva mai
responsabil n-ar fi în stare să reţină, au frămîntat-o îndeajuns pe Maitreyi. Încerca acum
să-şi verifice sentimentele prin această "voluptate" esenţială de care îi vorbisem atunci.
Îi luai braţul şi-l privii o clipă fascinat. Nu mai era braţ de femeie acela. Căpătase o
transparenţă şi o căldură autonomă, parcă întreaga pasiune se concentrase sub pielea
aceea brună, mată, şi întreaga voinţă de victorie alături. Trăia prin sine; nu mai
aparţinea fetei care îl întinsese pe jăratec ca să-şi încerce dragostea. Îl ţineam în mîinile
mele ca pe o ofrandă vie, zăpăcit eu însumi de intensitatea cu care palpita şi de ciudăţenia faptului care trebuia să urmeze. Începui să-l strîng, să-l mîngîi, să-l sărut,
sigur fiind că îmbrăţişez întreaga făptură a Maitreyiei, că pe ea o mîngîi, de ea toată mă
bucur. Simţeam cum se pleacă sub voluptate, cum cedează agonizînd, simţeam că se
deşteaptă la o zi nouă, căci printre săruturi îi observam faţa mereu mai palidă, ochii tot
mai aprinşi, voinţa tot mai rătăcită. În acea chemare a dragostei mele, plimbată pe
carnea braţului gol, o chemam pe ea. Lunecările degetelor mele către umeri se
îndreptau spre ea, toată. Şi o ghicii atunci cum se clatină şi se reazămă mereu, tot mai
mult, de mine, pînă ce şi-a încolăcit celălalt braţ de umerii mei şi a început să mă
strîngă, lăcrămînd, fără răsuflare. Peste cîteva clipe o avui în braţe, dîndumi-se ea (căci
nu făcui nici un gest ca să-i violentez alunecarea, hotărît fiind să-i chinui numai braţul),
şi, cînd o sărutai de astă dată pe gură, înţelesei că nu mai era o sărutare de viol, căci
buzele ei se deschideau ca să mă soarbă, dinţii ei încercau să mă străbată, încleştarea
nu mai era nici împotrivire, nici abandonare, ci coincidenţă cu dorul meu, cu sîngele
meu. Am înţeles atunci că orice s-âr fi întîmplat mai înainte în emoţiile şi în gîndirea
Maitreyiei, oricine le-ar fi răscolit mai înainte de mine, urmele acelea s-au şters, arse de
ziua aceasta nouă la care se năştea fecioara. O nemaipomenită beatitudine mă invada
atunci pe toate porţile sufletului şî ale trupului. Îmi simţeam fiinţa plenar şi continuu, un
val inefabil mă înălţa din nimic, fără să mă despartă totuşi de mine însumi, fără să mă
rătăcească. Niciodată n-am trăit mai total şi mai nemijlocit ca în acele clipe, care mi sau părut fără durată. Încleştarea aceea la sînul Maitreyiei era mai mult decît dragoste.
Ea s-a deşteptat, cu palmele întoarse acoperindu-şi ochii. S-a depărtat de mine agale,
privindu-mă cîteodată tresărind, apoi acoperindu-şi iar faţa. Trecu pe lîngă masa cu cărţi
şi spuse automat, arătîndu-mi-le:
― Iată ce-am lucrat astăzi...
Au fost o ghicire nefirească vorbele ei. Căci în acea clipă intră Khokha şi-i spuse că dna Sen o cheamă sus, în odaia ei. Am stins luminile, încercînd să mă stă-pînesc; pentru
că eram buimac şi fericit, şi aproape că-mi venea să-i spun lui Khokha ce fericire mi se
dăruise mie din senin, fără să o merit.
În camera mea nu-mi găseam locul. Priveam pe fereastra cu gratii, mă trînteam pe
pat, mă ridicam şi umblam prin odaie. Doream s-o mai văd o dată pe Maitreyi, să adorm
cu figura ei, cu amintirea buzelor neîntreruptă de apariţia lui Khokha. Mi se părea că nu
ne-am despărţit aşa cum trebuie, în intimitatea noastră descoperită astăzi. Nu ne
puteam despărţi decît printr-o îmbrăţişare, şi venirea lui Khokha o împiedecase. Sunt
sigur că şi Maitreyi simţea acelaşi lucru, că o auzeam păşind uşor, deasupra, în odaia ei,
ieşind în balcon, întorcîndu-se. Pe zidul din faţă îi puteam vedea umbra de cîte ori se
apropia de fereastră. Dar s-a stins lumina, şi o ciudată părere de rău mă împietri lîngă
gratii. Auzi atunci un fluierat, în care s-ar fi putut ghici o melodie, dar eu ghicisem
altceva. Mă apropiai de fereastră şi fluierai şi eu; nu mi se răspunse nimic. Trebuie să fie
în balcon, gîndii; şi, deschizînd cu multă luare-aminte uşa odăii mele şi uşa, mai grea, a
coridorului, ieşii în verandă. Nu mă încumetai să cobor în stradă, căci lumina felinarului
era prea puternică. Fluierai din nou.
― Allan, Allan! mă auzii chemat din balcon.
Îmi spunea întîia oară pe nume. Mă coborîi şi o zării rezemată de balustradă, numai
cu un şal pe umeri, părul atîrnîndu-i negru peste braţe, printre glicine. Era o apariţie
legendară, de basm oriental, forma ei aproape nudă printre ciorchinele de flori, într-un
balcon luminat palid de un felinar de cartier. Am privit-o fără să-i spun un cuvînt. După
moleşeala braţelor abandonate peste balustradă şi după resemnarea cu care îşi
sprijinea capul pe umăr, înţelesei că nici ea nu mai are putere să spună ceva. Ne
priveam numai. Apoi, ea a căutat sub şal, la sîn, şi mi-a zvîrlit ceva alb şi cu alunecare
leneşă. În aer; o coroniţă din flori de iasomie. N-am mai văzut-o în clipa următoare. Nici
nu i-am putut mulţumi.
M-am întors fericit şi împăcat în camera mea, după ce am închis uşile cu aceeaşi
grije. Întîlnii pe coridor pe Khokha.
― Am fost să beau puţină apă proaspătă, îmi spuse el încurcat, înainte să-i fi vorbit.
Nu m-am întrebat atunci ce căuta el mereu în preajma noastră şi dacă nu cumva ne spionează. Purtam coroniţa de iasomie cu prea multa mîngîiere şi bucurie ca să mă
gîndesc la altceva. Am înţeles mai tîrziu că acesta era semnul logodnei, că fecioara care
dăruieşte o asemenea coroniţă unui tînăr e considerată pe veci a lui, căci schimbul
acesta de flori avea valoarea unui legămînt dincolo de împrejurări şi de moarte. Dar
atunci nu-i cunoşteam încă simbolul şi o strîngeam în mîini şi o sărutam, pentru că
fusese a Maitreyiei, se lipise de sînul ei, şi de acolo mi-o zvîrlise ea, nepreţuit dar mie. Şi
şezînd eu pe pat, privind florile de iasomie, mă duse deodată gîndul la începuturile
începutului, cînd de-abia o văzusem pe Maitreyi şi nu-mi plăcuse; cînd credeam că nimic
nu mă va lega de ea niciodată, şi înţelesei că, de fapt, eu o iubisem de atunci, deşi numi lămuream aceasta şi nu voiam să mi-o lămuresc.
A fost o noapte de legănări între vis şî amintire, cu parfumul iasomiei ispitindu-mi
gura Maitreyiei, o noapte în care mi s-a părut că aud întîia oară cocorii Bengalului,
strigătele lor deasupra cîmpiilor inundate de la marginea golfului Am văzut atunci, pe
acea poartă de fericire deschisă spre lume, o viaţă de legendă, pe un tărîm cu şerpi şi
tam-tam, în care eu păşeam alături de Maitreyi, doi amanţi ai drumurilor.
***
A doua zi am avut mult de lucru la birou şi m-am întors tîrziu după masă. Maitreyi
mă aştepta cu dejunul în sufragerie. Îşi adusese fişele şi le clasifica alfabetic, într-o cutie
cu tot atîtea despărţituri şi litere. A pălit văzîndu-mă şi mi-a adus îndată să mănînc. S-a
aşezat apoi aproape de mine, cu şalul trecut peste cap pînă aproape de frunte, privindumă! Cît sufeream eu atunci, neştiind ce să-i spun, temîndu-mă să nu par vulgar (căci
eram obosit şi mîncam lacom), oprindu-mă din foamea mea ca să-i arunc o privire prin
care să-i mărturisesc că n-am uitat-o, că mi-e tot atît de scumpă ca şi în noaptea
trecută.
― Te-ai gîndit la mine azi? o întrebai eu, amintindu-mi că amanţii îşi pun asemenea
întrebări dulci.
Închise ochii, şi îi zării două lacrimi, mai degrabă sticliri, căci bobul nu crescuse atît
ca să se desprindă de pleoape.
― De ce plîngi? o întrebai brusc, încercînd să par mai emoţionat decît eram. (Şi
totuşi, o iubeam, Doamne, o iubeam nebuneşte! Atunci de ce nu puteam suferi alături
de ea? De ce mi-era foame, iar pe ea o podideau lacrimile?)
Nu-mi răspunse nimic, şi, după ce mă ridicai de la masă ca să o mîngîi pe păr, mă
reîntorsei, ca să beau apă, să mănînc o banană, în sfîrşit, să iau ceva ca s-o pot apoi
săruta. (Aveam încă superstiţia şi pudoarea albului; de a nu vorbi cu gura plină, de a nu
săruta cu buzele murdare etc, ca şi cum acestea ar fi avut ceva de-a face cu dragostea.)
― Allan, vreau să-ţi arăt ceva, îmi spuse ea cu cel mai umil şi mai melodios glas al
ei. (Vorbea în bengali ca să mă poată tutui, căci o exaspera placiditatea frazelor
englezeşti, întotdeauna la persoana a II-a plural.)
Îmi arătă cutiuţa dată de Tagore, cu şuviţa de păr alb, parfumată şi cîrlionţată,
înlăuntru.
― Fă ce vrei cu ea; dacă vrei, arde-o. Nu o mai pot ţine sus, la mine. Nu l-am iubit pe
el. A fost rătăcire dragostea mea pentru el, căci trebuia să-mi fie numai guru, iar eu am
crezut că l-am iubit altfel. Dar acum...
Mă privi aproape somnambulic; privirile ei treceau prin mine, pe deasupra mea, ca
să se unească cu cine ştie ce făptură din viziunea ei, poate tot eu, Allan, dar un Allan
mai plin şi mai cald, cerut şi sorbit de toată setea dragostei ei.
― Acum te iubesc numai pe tine; niciodată n-am iubit mai înainte. Mi s-a părut că
iubesc. Acum ştiu, acum e altfel.
Am vrut s-o îmbrăţişez, dar se cobora Mantu pe scară, şi m-am mulţumit numai să-i
strîng braţul. I-am înapoiat cutia, căci mi s-ar fi părut ridicol să mă răzbun pe biata
şuviţă de păr alb. Şi apoi, ce aveam eu cu trecutul ei, cu amintirile ei? Era un ceas,
acela, în care simţeam atît de cert că sunt cel dintîi şi singurul, încît nu mi-era teamă de
nimic. Trecutul ei nu mă tortura, aşa cum m-a torturat după aceea, de cîte ori mi se părea că Maitreyi se depărtează de mine, că poate mă compară cu celălalt, că trăieşte
într-un timp în care eu nu apărusem încă în viaţa ei şi care mă chinuia îndeajuns cu
nepătrunsul lui.
Dar ea înţelese, probabil, altfel gestul meu: ca un refuz, o indiferenţă faţă de
sacrificiul ei, de nuditatea ei.
― Nu vrei să iei şuviţa aceasta? mă întrebă ea încă o dată, nevenindu-i să creadă.
― Ce vrei să fac cu ea? Arde-o tu mai bine, îi răspunsei cît se poate mai cald.
― Dar pentru mine nu mai preţuieşte nimic acum, se miră ea.
Nu prea înţelegeam şi am luat şuviţa, împachetînd-o frumos şi punîndu-mi-o în
buzunarul vestei. Am plecat apoi să-mi iau baia şi fluieram cu atîta bunăvoie în timp cemi zvîrleam apa rece pe trup, încît Lilu, care trecea prin curte, îmi ciocăni în peretele de
tablă al cabinei şi mă întrebă:
― Ai visat urît?
Gluma aceasta, în aparenţă insipidă, se lega de un foarte serios joc al nostru din
luna trecută, prin care eu încercam să-mi ascund melancolia şi neliniştea ("problema
Maitreyi", cum o numeam în jurnal) spunînd că am avut coşmare. Amintirea acelor
timpuri de incertitudine şi agonie făcea şi mai viguroase bucuria şi siguranţa mea de
acum. Mă întorsei în odaia mea, tremurînd de voluptate şi victorie.
Nici n-am apucat să mă îmbrac bine, şi Maitreyi bătu la uşă. Cum intră, trase
perdeaua în urma ei (uşa ar fi fost mai riscant s-o închidă) şi mi se zvîrli în braţe.
― Nu mai pot fără tine, îmi spuse.
O sărutai. Se zbătu şi fugi lîngă uşă.
― Oare nu e păcat? întrebă.
― De ce să fie păcat? o liniştit Noi ne iubim,
― Dar ne iubim fără ştirea mamei şi a lui babà, se tremură ea.
― Într-o zi o să le spunem.
Se uită la mine ca şi cum aş fi rostit o vorbă de nebun.
― Nu se poate să spui asta!
― Într-o zi va trebui, repet eu. Va trebui să te cer de soţie. Am să le spun că ne
iubim, şi d. Sen nu poate să ne refuze. Ştii cît de mult ţine la mine, ai văzut cum el însuşi
m-a adus în casă, m-a îndemnat să mă împrietenesc cu tine.
Nu mai continuai, căci Maitreyi dădea semne de o suferinţă şi de o turburare
neaşteptată. Mă apropiai iarăşi, încercai să o iau în braţe, dar se împotrivi.
― Tu nu ştii un lucru, îmi spuse. Nu ştii că noi te iubim altfel (ezită şi se corectă), ei te
iubesc altfel, şi eu ar fi trebuit să te iubesc tot aşa, nu cum te iubesc acum... Trebuia să
te iubesc tot timpul ca la început, ca pe un frate...
― Nu vorbi prostii, o întrerupsei eu, sărutîndu-i braţul. Nici ei nu se gîndeau la
"frate".
― Ba da, se răzvrăti Maitreyi. Tu nu ştii nimic...
Începu să plîngă.
― Doamne, Doamne, de ce s-a întîmplat astfel?
― Îţi pare rău? o întrebai eu.
Se lipi de mine.
― Ştii că nu-mi pare rău, că orice s-ar întîmpla nu te voi iubi decît pe tine, că sunt a
ta. Şi într-o zi mă vei lua cu tine în ţara voastră, nu e aşa? Voi uita India atunci, vreau eu
s-o uit...
Mă mîngîia plîngînd şi se lipea de trupul meu cu o prospeţime şi totuşi cu o siguranţă
pe care n-aş fi bănuit-o la o fată care îşi sărutase iubitul pe gură de-a-bia cu o zi mai
înainte.
― Dar lor să nu le spui nimic. N-au să primească niciodată să fiu soţia ta. Ei te iubesc
pentru că vor să fii al lor. să fii copilul lor.
Mă surprindea şi mă bucura cele ce ascultam, dar Maitreyi se cutremura.
― Ei mi-au spus mie: "Maitreyi, o să ai de acum un frate, pe Allan. Cată să-l iubeşti,
va fi fratele tău, şi babà îl va înfia, şi la ieşirea la pensie ne vom duce cu toţii în ţara lui;
acolo, cu banii noştri, vom trăi ca un rajah; acolo nu e cald şi nu e revoluţie, şi albii nu sunt răi ca englezii de aici şi ne vor socoti fraţii lor..." Şi eu, acuma, ce-am făcut? Cum te
iubesc eu acum, tu înţelegi cum te iubesc eu acum?
A trebuit s-o prind în braţe, căci se prăbuşea. Am aşezat-o pe fotoliu năucit. Am stat
mult împreună, fără să ne spunem o vorbă.
