Mircea Eliade
Maitreyi
...Tomar Ki manè acchè,
Maitreyi? Yadi thaké, tahalè
ki Kshama karté paro?...
I
Am şovăit atîta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă
cînd am întîlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele
ei apare acolo mult mai tîrziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în
casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întîmplat în
1929, iar eu întîlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni mai înainte. Şi dacă sufăr
oarecum începînd această povestire, e tocmai pentru că nu ştiu cum să evoc figura ei
de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranţa şi turburarea celor dintîi
lntîlniri.
Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în maşină, aşteptînd în faţa lui "Oxford
Book Stationary" ― în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de
Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se
părea urîtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrînte, cu sînii
puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Cînd i-am
fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul
întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit pînă atunci,
s-ar fi spus de lut şi de ceară. Pe atunci locuiam încă în Wellesle'y Street, la Ripon
Mansion, şi vecinul meu de cameră era Harold Carr, impiegat la "Army and Navy
Stores", a cărui tovărăşie o cultivam, pentru că avea o sumă de familii prietene în
Calcutta, unde îmi petreceam şi eu serile şi cu ale căror fete ieşeam săptămînal la
dancinguri. Acestui Harold încercai să-i descriu ― mai mult pentru lămurirea mea decît a
lui ― braţul gol al Maitreyiei şi straniul acelui galben întunecat atît de turburător, atît de
puţin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decît al unei
indiene.
Harold se bărbierea în oglinda cu picior de pe măsuţa lui. Văd şi acum scene: ceştile
cu ceai, pijamaua lui mauve mînjită cu cremă de ghete (a bătut sîngeros pe boy pentru
întâmplarea aceasta, deşi o murdărise chiar el, cînd se întorsese într-o noapte beat de la
balul Y.M.C.A.), nişte gologani de nichel pe patul desfăcut şi eu încercînd zadarnic să-mi
desfund pipa cu un sul de hîrtie, pe care îl răsuceam pînă ce se subţia ca un chibrit.
― Nu zău, Allan, cum de-ţi poate plăcea ţie o bengaleză? Sunt dezgustătoare. M-am
născut aici, în India, şi le cunosc mai bine decît tine. Sunt murdare, crede-mă. Şi apoi,
nu e nimic de făcut, nici dragoste. Fata aceea n-are să-ţi întindă niciodată mîna...
Ascultam toate acestea cu o nespusă desfătare, deşi Harold nu înţelesese nimic din
cele ce îi spusesem eu şi credea că, dacă vorbesc de braţul unei fete, mă şi gîndesc la
dragoste. Dar e ciudat cît de mult îmi place să aud vorbindu-se de rău de cei pe care îi
iubesc sau de care mă simt aproape, sau care îmi sunt prieteni. Cînd iubesc cu adevărat
pe cineva, îmi place să ascult lumea bîrfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite
procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi
aduc aminte. S-ar spune că, paralel cu pasiunea sau interesul meu sincer faţă de cineva,
creşte şi o pasiune vrăjmaşe, care cere suprimarea, alterarea, detronarea celei dîntîi. Nu
ştiu. Dar surprinzîndu-mă plăcut impresionat de critica idioată pe care Harold ― prost şi
fanatic ca orice eurasian ― o făcea femeilor bengaleze, mi-am dat îndată seama că
ceva mai adînc leagă încă amintirea Maitreiyiei de gîndurile sau dorurile mele. Lucrul
acesta m-a amuzat şi m-a turburat totdeodată. Am trecut în odaia mea, încercând automat să-mi desfund pipa. Nu ştiu ce-am mai făcut după aceea, pentru că întîmplarea
nu se află notată în jurnalul meu de-atunci, şi nu mi-am adus aminte de ea decît cu
prilejul coroniţei de iasomiei a că poveste am s-o scriu eu mai departe, în acest caiet.
Mă aflam, atunci, la începutul carierei mele în India. Venisem cu o sumă de
superstiţii, eram membru în "Rotary Club", foarte mîndru de cetăţenia şi descendenţa
mea continentală, citeam mult despre fizica matematică (deşi
În adolescenţă visasem să mă fac misionar) şi scriam aproape zilnic în jurnal. După
ce am predat reprezentanţa locală a uzinelor "Noel and Noel" şi fusesem angajat pentru
desen tehnic la noua societate de canalizare a deltei, am cunoscut de mai aproape pe
Narendra Sen (care de pe atunci încă era foarte cunoscut şi respectat în Calcutta, fiind
cei dintîi inginer laureat din Edinburgh), şi viaţa mea a început să se schimbe. Cîştigam
mai puţin acum, dar îmi plăcea munca. Nu eram nevoit să mă coc în birourile din Clive
Street, să semnez şi să descifrez hîrtii şi să mă îmbăt în fiecare seară de vară ca să mă
feresc de neurastenia. Eram plecat la fiecare două-trei săptămîni, aveam iniţiativa
lucrărilor din Tarnluk, şi creştea inima în mine cînd vedeam construcţia înălţîndu-se de
cîte ori trebuia să vin de la centru şi să lucrez pe teren.
Lunile acelea au fost, într-adevăr, fericite pentru mine, căci plecam în zori cu
expresul Howrah-Madras şi ajungeam înainte de prînz pe şantier. Mi-au plăcut
întotdeauna călătoriile în colonii. În India, cele în clasa I sunt chiar o adevărată vacanţă.
Gara o simţeam prietenă de cîte ori scoboram din taxi şi alergam vioi pe peron, cu casca
maron trasă bine pe ochi, cu servitorul după mine, cu cinci reviste ilustrate subsuoară şi
două cutii de tutun "Capstan" în mîini (căci fumam mult la Tamluk şi, de cîte ori treceam
prin faţa tutungeriei din Howrah, mi se părea că nu cumpărasem destul "Capstan", iar
amintirea unei nopţi fără tutun de pipă, silit să fumez mahorcă lucrătorilor, mă înfiora).
Nu intram niciodată în vorbă cu vecinii mei de compartiment, nu-mi plăceau acei harasahib cu studii mediocre la Oxford, nici tinerii cu romane poliţiste în buzunări, nici
indienii bogaţi, care învăţaseră să călătorească în clasa I, dar încă nu învăţaseră cum să-
şi poarte vestonul şi cum să se scobească în dinţi. Priveam pe fereastră dropiile
Bengalului ― niciodată cîntate, niciodată plînse ― şi rămîneam apoi mut faţă de mine,
fără să-mi spun nimic, fără să-mi cer nimic.
Pe şantier eram singurul stăpîn, pentru că eram singurul alb. Cei cîţiva eurasieni care
supravegheau lucrările aproape de pod nu se bucurau de acelaşi prestigiu; veneau la
luciu în clasa [a] III-a, îmbrăcaţi în obişnuitele costume kaki ― pantaloni scurţi şi bluze
cu buzunare largi la piept ― şi înjurau lucrătorii într-o hindusthani fără greş.
Perfecţiunea aceasta în limbaj şi bogăţia vocabularului de insulte îi scoborau în ochii
lucrătorilor. Eu, dimpotrivă, vorbeam prost şi fără accent, şi asta le impunea, căci
dovedea originea mea streină, superioritatea mea. De altfel, îmi plăcea mult să stau cu
ei de vorbă, serile, înainte de a mă retrage în cort, ca să scriu şi să fumez ultima pipă,
pe gînduri. Iubeam bucata aceasta de pămînt aproape de mare, cîmpia aceasta plină de
şerpi şi dezolată, în care palmierii erau rari şi tufele parfumate. Iubeam dimineţile,
înainte de răsăritul zorilor, cînd tăcerea mă făcea să chiui de bucurie; o singurătate
aproape umană, pe acest cîmp atît de verde şi atît de părăsit, aşteptîndu-şi călătorul
sub cel mai frumos cer care mi-a fost dat să-l văd vreodată.
Mi se păreau zilele de şantier adevărate vacanţe. Lucram cu poftă, porunceam în
dreapta şi în stînga plin de voie bună şi, dacă aş fi avut un singur tovarăş inteligent pe
acolo, sunt sigur că i-aş fi spus lucruri minunate.
S-a întîmplat să întîlnesc pe Lucien Metz chiar într-una din zilele cînd mă întorceam
― ars de soare şi cu o poftă nebună de mîncare ― de la Tamluk. L-am întîlnit pe peron,
în timp ce aşteptam ca servitorul să-mi găsească ua taxi (venise tocmai expresul de
Bombay, şi era o afluenţă neobişnuită). Pe Lucien îl cunoscusem cu doi ani mai înainte,
la Aden, cînd eu mă coborîsem acolo pentru câteva ceasuri, ― în drum spre India ―, iar
el aştepta un vapor italian ca să-l ducă înapoi în Egipt. Mi-a plăcut de la început acest
gazetar incult şi impertinent, cu mult talent şi multă perspicacitate, care scria un
reportaj economic frunzărind pe bordul unui vapor listele de preţuri şi comparîndu-le cu
cele din port, şi era în stare să-ţi descrie perfect un oraş numai după un ceas de plimbare în goana unui automobil. Cînd l-am cunoscut eu, vizitase de mai multe ori
India, China, Malaya şi Japonia şi era unul din aceia care vorbeau de rău pe Mahatma
Gandhi, nu pentru ceea ce făcea el, ci pentru cele ce nu făcea.
― Hei, Allan! mă strigă el, cîtuşi de puţin uimit că mă în.tîlnise. Tot în India, mon
vieux? Ia spune, te rog, tipului ăsta ― care se preface că nu-mi înţelege englezeasca ―
să mă ducă la Y.M.C.A., nu la hotel. Am venit să scriu o carte despre India. O carte de
succes, politică şi poliţistă. Am să-ţi spun...
Într-adevăr, Lucien venise să scrie o carte asupra Indiei moderne şi se afla de vreo
cîteva luni aici, luînd interview-uri, vizitînd închisorile, fotografiind. Mi-a arătat chiar în
acea seară albumul lui şi colecţia de autografe. Ceea ce îl încurca oarecum era capitolul
asupra femeilor; nu văzuse încă adevăratele femei indiene. Ştia foarte vag despre viaţa
lor în purdah, despre drepturile lor civile şi mai ales despre căsătoriile între copii. M-a
întrebat de mai multe ori:
― Allan, e adevărat că tipii ăştia se însoară cu fetiţe de opt ani? Ba da, am citit eu o
carte a unui tip, unul care a fost pe aici treizeci de ani magistrat.
Am petrecut o foarte agreabilă seară împreună, pe terasa căminului, dar cu toate
eforturile mele nu i-am putut spune prea mare lucru, căci nici eu nu cunoşteam îndeaproape viaţa interioară a indienelor şi nu le văzusem, pînă atunci, decît la cinematograf
şi la recepţii. M-am gîndit însă că l-aş putea ruga pe Narendra Sen să-l invite o dată la
ceai şi să-l lămurească. Poate m-am gîndit că, cu acest prilej, voi putea şi eu privi mai
îndeaproape pe Maitrayi, pe care nu o mai văzusem de-atunci, deoarece excelentele
mele raporturi cu Sen se reduceau la munca noastră în comun la birou şi conversaţiile în
maşină. Mă invitase pînă acum de două ori să iau ceaiul cu el, dar, cum îmi preţuiam
mult timpul liber, dedicîndu-l în întregime fizicei matematice, îl refuzasem.
Cînd i-am spus că Lucien scrie o carte despre India, pe care o va tipări la Paris, şi
cînd i-am mai spus anume ce capitol îi e greu să scrie, Sen m-a rugat să-l chem îndată la
ceai, chiar în după-amiaza aceea. Bucuria mea, urcînd scările la cămin, să-i împărtăşesc
vestea! Lucien nu fusese pînă atunci într-o casă de indieni bogaţi şi se pregătea să
compună un reportaj desăvîrşit.
― Sen ăsta al tău din ce castă e? se informă el.
― Brahman veritabil, dar cîtuşi de puţin ortodox. E membru fondator la "Rotary
Club", e membru la "Calcutta Club", joacă tennis perfect, conduce automobilul, mănîncă
peşte şi carne, invită europeni la el în casă şi îi prezintă nevesti-si. Are să te încînte, sunt
sigur.
Trebuie să mărturisesc că surpriza mi-a fost tot atît de mare ca şi a lui Lucien. Casa
inginerului, în Bhowanipore, o cunoşteam, căci fusesem o dată acolo, cu maşina, să ridic
nişte planuri. Dar niciodată n-aş fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot găsi
asemenea minunăţii, atâta lumină filtrată prin perdele transparente ca şalurile, atît de
dulci la pipăit covoare şi sofale din lînă de Kashmir, şi măsuţe cu picior asemenea unui
talger de alamă bătută, pe care se aflau ceştiie de ceai şi prăjiturile bengaleze, aduse de
Narendra Sen pentru lămurirea lui Lucien. Stam şi priveam încăperea, parcă atunci aş fi
picat în India. Vieţuisem doi ani aici, şi niciodată nu fusesem curios să pătrund într-o
familie bengaleză, să le cunosc viaţa lor interioară, să le admir cel puţin lucrăturile, dacă
nu sufletul. Trăisem o viaţă de colonii, singur cu munca mea pe şantier sau în birouri şi
citind cărţi sau văzînd spectacole pe care le-aş fi putut foarte uşor afla şi în continentele
albe. În după-amiaza aceea am cunoscut cele dinţii îndoieli şi îmi aduc aminte că m-am
întors puţin abătut acasă (Lucien era entuziasmat şi îşi verifica impresiile, întrebîndu-mă
pe ici, pe colo dacă a înţeles bine tot ceea ce îi spusese gazda) şi cu o sumă de gînduri
pe care niciodată nu le adăpostisem pînă atunci. Totuşi, n-am scris nimic în jurnalul meu
şi astăzi, cînd caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evoca pe Maitreyi, nu
găsesc nimic. E ciudat cît de incapabil sunt să prevăd evenimentele esenţiale, să
ghicesc oamenii care schimbă mai tîrziu firul vieţii mele.
Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid,
cu papuci albi cusuţi în argint, cu şalul asemenea cireşelor galbene, şi buclele ei prea
negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii creau parcă o viaţă mai puţin umană în acest trup înfăşurat şi totuşi transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin mira nu prin
biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înţeleg ce taină
ascunde făptura aceasta în mişcările ei moi, de mătase, în zîmbetul timid, preliminar de
panică, şi mai ales în glasul ei atît de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi
descoperit atunci anumite sunete. Vorbea o englezească fadă şi corectă, de manual,
dar, de cîte ori începea să vorbească, şi eu, şi Lucien nu ne puteam opri să n-o privim;
parcă ar fi chemat vorbele ei!
Ceaiul a fost plin de surprize. Lucien lua note după se gusta din fiecare prăjitură şi
întreba necontenit. Pentru că vorbea prost englezeşte şi pentru că inginerul îl asigurase
că înţelege franceza (fusese de două ori la Paris, la congrese, şi avea în biblioteca lui
nenumărate romane franţuzeşti, pe care, de altfel, nu le citea), el întreba din cînd în
cînd în argot-ul lui parizian, şi atunci inginerul îi răspundea zîmbind: "Oui, oui, c'est ça",
privindu-ne apoi extraordinar de satisfăcut. Lucien s-a rugat să-i fie îngăduit să
privească mai de aproape costumul Maitreyiei, bijuteriile şi ornamentele, şi inginerul a
acceptat cu humor, aducîndu-şi fata de mînă, căci Maitreyi se rezemase de fereastră, cu
buza de jos tremurînd şi cu şalul căzîndu-i pe frunte. A fost o scenă neasemuită acel
examen al veştmintelor, acea cîntărire în mîini a bijuteriilor, urmată de exclamaţii şi
entuziasm, de întrebări şi răspunsuri transcrise stenografie de Lucien în carnetul lui de
note, în timp ce Maitreyi nu mai ştia unde să se uite şi tremura toată, palidă,
înspăimîntată, pînă ce mi-a întîlnit ochii, şi eu i-am zîmbit, şi atunci parcă ar fi găsit un
ostrov pe care să se odihnească şi şi-a fixat privirile în ochii mei, liniştindu-se lin, fără
spasme, firesc. Nu ştiu cît a durat privirea aceea, dar ea nu se asemăna cu nici o privire
întîlnîtă şi îmbrăţişată pînă atunci, şi după ce a încetat examenul şi Maitreyi a fugit iar
lîngă fereastră, ne-am sfiit amîndoi să ne mai privim, într-atît fusese de clandestină şi de
caldă comuniunea noastră.
Pentru că nu o mai puteam privi pe ea, am privit ― cu alţii ochi ― pe inginer şi m-am
întrebat cum poate fi un om atît de urît şi atît de inexpresiv părintele Maitreyiei. Acum
puteam vedea şi eu, mai de-aproape şi în voie, faţa inginerului, care se asemăna atît de
mult cu o broască, ochii atît de bulbucaţi şi gura atît de mare, într-un cap rotund şi
tuciuriu, cu fruntea joasă şi părul negru, încreţit, iar trupul scund, umerii încovoiaţi,
pîntecul diform şi picioarele scurte. Simpatia şi dragostea pe care le răspîndea acest
patron al meu erau cu atît mai greu de înţeles. Cel puţin pentru mine, Narendra Sen era
un bărbat seducător, deştept şi subtil, instruit, plin de humor, blînd şi drept.
Cum stam şi-l priveam aşa, intră ― aducînd cu ea o atmosferă stranie de căldură şi
panică ― soţia inginerului, Srimati Devi Indira, îmbrăcată într-o sari albastră, cu şal
albastru muiat în aur şi cu picioarele goale, tălpile şi unghiile roşite. Doamna nu ştia
aproape deloc englezeşte şi zîmbea întruna. Probabil că mîncase în acea după-amiază
mult pan, căci avea buzele sîngerii. Cînd am privit-o, am rămas uimit; n-aş fi crezut că e
mama Maitreyiei, ci mai degrabă sora ei cea mare, într-atît era de tînără, de proaspătă
şi de timidă. O dată cu ea venise şi cealaltă fată, Chabù, de vreo zece-unsprezece ani,
care purta părul tuns şi rochie de stambă, dar fără ciorapi şi fără pantofi; iar pulpele şi
braţele ei goale, şi faţa ei oacheşă, frumoasă, mă făceau s-o compar în gînd, amuzat, cu
o ţigăncuşe.
Ce a fost atunci, mi-e peste putinţă să povestesc aici. Aste trei femei, găsindu-se
laolaltă în faţa noastră, se strînseră una lîngă alta, cu aceeaşi panică în ochi, şi inginerul
încercă zadarnic să le încurajeze, să le facă să vorbească. Doamna a voit să servească
ceaiul, dar s-a răzgîndit şi a lăsat-o pe Maitreyi sa facă aceasta. Din greşeala nu ştiu cui,
ceainicul s-a vărsat pe tavă şi pe pantalonii lui Lucien, şi atunci toţi s-au repezit să-l
ajute, inginerul şi-a pierdut calmul şi a început să-şi certe familia, aspru, în bengali, iar
Lucien se scuza în franţuzeşte, fără să izbutească să se facă înţeles. Narendra Sen vorbi,
în cele din urmă:
― Scusez-moi! Ici votre place.
Fetele au alergat numaidecît să schimbe faţa de mătase a fotoliului, şi inginerul
continua să le certe, în timp ce noi doi nu ştiam ce să facem cu mîinile şi pe cine să
privim. Chiar Lucien era puţin încurcat, deşi la plecare, în maşină, a făcut haz nespus de
acest accident. Numai doamna rămăsese cu acelaşi zîmbet pe buzele înroşite şi aceeaşi
timiditate caldă în ochi.
Conversaţia n-a mai durat mult. Inginerul i-a arătat lui Lucien manuscrisele sanscrite
din biblioteca unchiului său, fost prim-pandit al guvernului, apoi o serie de tablouri şi
cusături vechi. Eu mă apropiasem de fereastră şi priveam în curte, o curte ciudată, cu
ziduri înalte, cu arbuşti şi glicine, iar dincolo, peste casă, se înălţa buchetul de freamăt
al unui cocotier. Priveam fără să ştiu de unde vine farmecul acela, liniştea aceea
nemaiîntâlnită în Calcutta. Şi deodată aud un rîs nestăvilit, contagios, un rîs de femeie şi
de copil în acelaşi timp, care trecea de-a dreptul in inimă şi mă înfiora. Plec mai mult
capul pe fereastră şi atunci zăresc în curte, trîntit pe cele două trepte, trupul aproape
descoperit al Maitreyiei, cu părul în ochi, cu braţele pe sîni, şi o văd mişcînd din picioare,
cutremurîndu-se de rîs, în cele din urmă repezindu-şi papucii, cu o aruncătură de gleznă,
tocmai în celălalt capăt al zidului. Nu mă săturam privind-o, iar acele cîteva minute mi sau părut nesfîrşite. Nu ştiu ce spectacol sacru îmi apărea mie rîsul ei şi sălbăticia acelui
trup aprins. Aveam sentimentul că săvîrşesc un sacrilegiu privind-o, dar nu găseam
puterea să mă despart de fereastră.
Plecînd, îi auzeam rîsul prin toate sălile prin care am trecut.
