Eram o dată la Tamluk şi pornisem să mă plimb în susul apei. Atunci am simţit cît
sunt de singur. Mi-aduc aminte că, numai cu două zile mai înainte, se logodise Norinne
şi chefuisem noaptea întreaga; băusem mult, dansasem pînă la ameţire, sărutasem
toate fetele şi plecasem în zori cu automobilele la Lacuri. Plănuisem şi o serată a
pijamalelor, aşa cum fusese şi cea din martie trecut, cînd am avut eu conflictul şi matchul de box cu Eddy Higgering. Pe Norinne o iubisem şi eu într-o vreme, aşa cum iubim noi,
tinerii de 24 de ani; aş fi strîns-o în braţe, aş fi dansat cu ea şi aş fi sărutat-o. Atît. Şi
umblînd agale, cu pipa într-o mînă şi biciuşca în cealaltă, ― soarele nu incendiase încă
întinderea şi păsările ciripeau încă prin acei măcieşi cu miros de tămîie şi scorţişoară ―,
mi-am dat deodată seama că se petrece ceva neobişnuit cu mine, că am rămas singur şi
am să mor singur. Gîndul acesta nu mă întrista; dimpotrivă, eram liniştit, senin, împăcat
cu toată cîmpia din jurul meu, şi dacă mi s-ar fi spus atunci că trebuie să mor într-un
ceas, nu mi-ar fi părut rău. M-aş fi întins pe iarbă, mi-aş fi pus braţele sub cap şi, privind
oceanul acela albastru de deasupra mea, aş fi aşteptat să se scurgă minutele fără să le
număr şi fără să le precipit, aproape fără să le simt. Nu ştiu ce măreţie firească şi
inumană trăia atunci în mine. Aş fi făcut orice, deşi nu mai doream nimic. Gustul
singurătăţii mele în această lume de minuni mă ameţise. Mă gîndeam la Norinne, la
Harold, la ceilalţi toţi, şi mă întrebam cum au intrat ei în viaţa mea, ce rost am eu printre
existenţele lor atît de tihnite şi da mediocre. Umblam fără să înţeleg nimic.
Cînd m-am întors la şantier, veneam cu o poftă nebună de singurătate, de linişte, şi
mă bucuram că am să rămîn aici, în cort, încă o săptămînă, în care timp n-am să citesc
jurnale şi n-am să văd lumini electrice. M-a întîmpinat omul de serviciu:
― Sahib, aveţi o telegramă din Calcutta.
Am crezut că e vorba de o recepţionare a materialelor şi nu m-am grăbit s-o deschid.
Cînd am citit-o însă, am rămas cîteva minute surprins şi decepţionat. Narendra Sen mă
chema de urgenţă la centru. A trebuit să plec chiar în acea seară şi am regretat privind
la fereastra vagonului cîmpia cu aburi, cu umbre palide de palmieri izolaţi, care mă
primise dimineaţa atît de generoasă în sînul vieţii ei fără început şi fără sfîrşit. Cît aş fi
vrut atunci să fiu liber, să rămîn în cortul meu cu lampă de gazolină şi să ascult
milioanele de greieri şi lăcuste din preajma mea...
― Allan, îţi dau o veste bună pentru d-ta, îmi vorbi inginerul. Ne trebuie un om destoinic în Assam, să inspecteze terasamentul şi podurile pe linia Lumding-Sadyia. Mam gîndit numaidecît la d-ta, şi Consiliul te-a acceptat, pe răspunderea noastră. Ai trei
zile ca să-ţi aranjezi afacerile şi să predai Tamlukul...
Mă privea cu o imensă bunăvoinţă, şi faţa lui urîtă se iluminase de o căldură şi o
dragoste care aproape mă stînjeneau. Am aflat mai tîrziu că avusese mult de luptat cu
Consiliul, susţinîndu-mă pe mine, un alb, căci Societatea era svarajistă şi încerca să
elimine pe ultimii funcţionari străini, înlocuindu-i cu indieni. Postul era şi mai important,
şi mai bine plătit, de la 250 la 400 de rupii lunar, ceea ce întrecea chiar leafa de
reprezentant la "Noel and Noel". Aveam de lucru într-o regiune nesănătoasă şi
necivilizată, fireşte, însă dragostea mea de junglă ― cu care venisem în India şi pe care
n-o putusem încă satisface complet ― biruia. Am primit şi am mulţumit cu căldură.
Inginerul îmi puse mîna pe umăr.
― Ni-eşti foarte drag, Allan, şi.mie, şi soţiei mele, şi ne gîndim adesea la d-ta. Păcat
că nu ne înţelegi limba...
Lucrurile acestea nu mi-au dat atunci de gîndit. M-am întrebat, foarte vag, de ce m-a
preferat Sen pe mine înaintea tuturor conaţionalilor săi şi-mi răspundeam, simplu, că a
făcut-o pentru calităţile mele. Am fost întotdeauna conştient de spiritul meu constructiv,
de energia mea de alb civilizator, de folosul meu pentru India.
Cînd a aflat Harold, a ţinut numaidecît să sărbătorim înaintarea mea în grad şi în
leafă printr-un mic banchet în "China-Town". Am invitat, fetele şi am plecat cu două
automobile, zgomotoşi, bine dispuşi şi frivoli. Ieşind din Park Street şi dînd în
Chowringhee Road, maşinile noastre s-au luat la întrecere, fiecare dintre noi urlînd la
şofeur (al nostru era un sikh magnific, care făcuse războiul în Franţa şi striga: "Diable,
ăiable! Vin rouge, vin blanc!"), bătîndu-l pe spate, încurajîndu-l. Geurtie, care se aşezase
pe genunchii mei, mă strîngea alarmată (aflase de simţitoarea urcare a salariului) şi-mi
spunea mereu:
― Am să cad! Ţi-e frică dacă am să cad?
La întretăierea lui Dhurmtollah Street, taxiul nostru a trebuit să aştepte trecereatramvaiului. Ceilalţi ne[-o] luaseră înainte, şi eram cu toţii întristaţi de acest nenoroc.
Atunci ne-am încrucişat cu maşina inginerului, şi am avut o neaşteptată tresărire
văzîndu-l pe el alături de soţie şi de Maitreyi. M-am roşit prosteşte salutîndu-l, şi mi-a
zîmbit dispreţuitor, iar d-na m-a privit cu o spaimă şi o uimire pe care nu ştiam cum să
le înţeleg. Singură Maitreyi şi-a ridicat palmele în dreptul frunţii şi mi-a răspuns la salut,
amuzată nespus de compania în care mă aflam şi de fata pe care o ţineam în braţe. Am
încercat şi eu să schiţez acel salut indian, şi am simţit, în acea clipă, cît de ridicolă era
situaţia. Am avut atunci cîteva clipe de panică, pînă ce maşina a putut pleca. Întorcînd
capuî, am zărit încă fîlfîind şalul de culoarea ceaiului palid al Maitreyiei.
Tovarăşii mei s-au amuzat de respectul şi jena cu care salutasem "un negru".
― Am să te văd curînd ducîndu-te să te scalzi în Gange, Allan! îmi spuse răutăcios
Geurtie.
― Cum de poţi avea relaţii cu o familie de negri? se scandaliză încă o dată Harold.
Şoferul însă, care observase scena, era încîntat. Cînd i-am plătit în faţa
restaurantului, mi-a spus în franţuzeşte, ca să nu înţeleagă ceilalţi:
― Très bien, sahib, jeune fille à vous; bahut achhal.
A doua zi de dimineaţă, cînd m-am întîlnit cu Narendra Sen, m-a întrebat cu cel mai
firesc ton:
― Cu cine erai aseară, Allan?
― Prieteni, sir, am răspuns eu supărător de politicos.
― Dar fata din braţele dumitale? Era foarte frumoasă. Îţi place?
― Sunt prea ieftine ca să-mi placă, mr. Sen. Dar a trebuit să dau un farewell-party
prietenilor mei şi, pentru că erau mulţi şi voiam să economisim maşinile, am luat fiecare
cîte o fată în braţe. Nimic impropriu, sir, ca să zic aşa...
Se vede că a simţit exagerarea cu care îi vorbeam, căci m-a bătut pe umăr şi mi-a
spus:
― Dumneata, Allan, ai alte drumuri înainte. Viaţa anglo-indienilor ăştia nu e demnă de dumneata. Eu aş crede că îţi strică mult faptul de a trăi într-o pensiune angloindiană; n-ai să iubeşti niciodată India alături de ei...
Mă mira interesul pe care îl purta inginerul vieţii mele intime. Pînă atunci nu mă
întrebase decît dacă mă împac cu mîncarea, dacă am un boy cumsecade, dacă nu sufăr
de căldură şi de zgomot, dacă iubesc tennis-ul.
A trebuit să începem repede lucrul, să semnez o mulţime de hîrtii, şi la plecare, Sen
m-a invitat să mănînc cu el la "Rotary Club". Toate scuzele mele ― că nu sunt bine
îmbrăcat, că mă simt obosit etc. ― nu l-au putut convinge. A trebuit să accept, şi
speech-ul pe care l-a ţinut în acea zi inginerul, în faţa unei săli selecte şi entuziaste, m-a
mulţumit şi m-a flatat oarecum, căci îmi dovedea încă o dată că mă aflam la masa unui
om remarcabil.
În acea noapte plecam spre Shillong, Harold singur conducîndu-mă la gară şi dîndumi ultimele sfaturi de cum să mă păzesc de şerpi, de lepră, de malaria şi de stomac.
― Să bei brandy cu soda şi whisky cu soda!... mi-a strigat el încă o dată, urîndu-mi
drum bun.
