Îndrăgostit de o vagaboantă

Dezamăgire

  Toamna începea să-și intre în drepturi și covoare de frunze se așterneau de-a lungul aleilor împădurite, iar răcoarea se făcea simțită ori de câte ori deschideam geamul mașinii. Zoe se foia în scaun și se enerva rău cand staționam din cauza traficului intens. Încercam să-i ignor protestele exagerate și am dat drumul la radio. Se difuzau știri în momentul acela, iar eu mă gândisem că eram chiar în starea în care mi-ar fi plăcut să mai aflu câteceva de prin lume. Zoe, în schimb, nu. Schimbase frecvența până nimerise o piesă pe care ea o știa și începuse să o fredoneze din ce în ce mai tare. Atmosfera era zgomotoasă, dar nu una insuportabilă. Zoe avea o voce cristalină și plăcută auzului, iar piesa era una de dragoste. O cânta cu atâta suflet că mai-mai să uit unde suntem. Îmi mai îndreptam privirea către ea din când în când și îmi zâmbea chiar dacă se concentra la piesă. Îmi plăcea să o aud și vocea ei pură, îmi mângâia sufletul, dându-mi o senzație de fericire și relaxare. Când melodia se termină începu și pe acel canal știri, atunci am dat volumul încet și m-am antrenat într-o discuție în care voiam să o atrag, pentru a afla mai multe despre viața ei.

   — Ai o voce caldă și plăcută!

   — Mulțumesc, a spus visătoare, uitându-se drept în față.

  — Ai prieteni mulți?

  O întrebare stupidă, dar chiar voiam să știu.

  — Cu beneficii, foarte mulți.

  — Și fără beneficii?

  — Nu există.

  — Tu crezi că nu există prieteni adevărați?

  — Poate...nu știu, nu am căutat și nici nu am găsit. Cei mai mulți sunt cu beneficii.

  — La ce te gândești când spui  beneficii?

  — Te numeri printre ei...

Răspunsul ei mă rănise pe suflet mai tare decât o putea face un lucru palpabil.

  — Te înșeli. Eu nu am niciun beneficiu.

  — Eu cred că da. Nu te plătește tata?

  Ajunsesem în fața casei ei și atunci am pus o frână bruscă, aproape să o scot prin parbriz, dar fiindcă avea centura se opinti înapoi în scaun.

   — Ai înțeles greșit, Zoe. Tatăl tău mă plătește să te păzesc și să te însoțesc. Gândește-te că nu ți-am cerut nimic în schimbul celorlalte lucruri și nici c-o voi face. Dacă asta am simțit să fac, asta am făcut.

  — Spui că nu te-ai gândit niciodată la mine, cu tine în pat? Spune-o!

  Impertinența ei nu avea limite. S-a apropiat periculos de tare de fața mea, încât îi vedeam irisurile dilatate și aproape că îi ieșeau coarne. O diavoliță în toată regula... Cu toate acestea, privirea mea rula în jurul buzelor ei ca două petale de trandafir, proaspete, într-o dimineață cu rouă. Ochii mei căzură în jos, până i-am închis de exasperare. Îmi pierdeam mințile pe care și așa nu le aveam, dar fata asta și felul ei de a fi, cu temperamentul ei vulcanic, mă făceau să o doresc tocmai pentru că mă respingea și ca om și ca prieten și pentru că lupta cu toate armele să nu se atașeze de nimeni. Era respingătoare cu un motiv și îmi impusesem să-l aflu.

  — E sâmbătă, vrei să ieșim deseară?

  Fața ei era acum, ceva mai relaxată și aveam impresia că era pe cale să explodeze de râs.

  — Ești nebun? Să ies cu șoferul meu? Nici gând! Râse uimită, apoi coborî din mașină, o ocoli și ajunse în dreptul meu, moment în care m-am dat jos.

  — Dar ai luat micul dejun cu șoferul tău și nu părea să te deranjeze.

  Replica mea avu rolul de a o contrazice, dar ea avea întotdeauna răspunsuri pentru orice.

   — Ești șoferul meu și vei accepta cât îți permit, nu accept eu, orice îți permiți tu. Ai nevoie de slujba asta, nu-i așa?

  Acum suna ca o amenințare și nu-mi plăcea deloc.

  — Nu. 

  — Nu? Păi atunci ce-ai mai căutat aici?

  — Îmi place să îmblânzesc fiare...

  Remarca o făcu să-și unească buzele și să-și înguste privirea. O simțise din plin și apoi limba ei înțepă din nou.

   — Serios...păi să știi că până acum, nu te-ai dovedit a fi prea priceput, zâmbi forțat și plecă.

  Rânjeam satisfăcut în urma ei și urmăream cum își legăna șoldurile, ademenitor.

  — Ai să vezi cum te voi pune cu botul pe labe, ca o cățelușă obedientă...

  Mă întorsesem acasă și îl căutam cu privirea pe Simon. Nu era acasă dimineață, ceea ce însemna ori a stat la servici toată noaptea, ori la Anna. Era liniște și pace. Am strigat totuși la el și am aruncat o scurtă privire în camera lui, până când eram gata să închid ușa după mine și atunci am văzut că era cineva sub plapumă. Nu avea sens ca cineva în afară de el să se afle acolo, așa că m-am pregătit de o șotie. Am sărit pe el și am zbierat, numai de-al naibii ce sunt, să-l trezesc.

  — Băă... e ceasul doișpe! Scoală!

  — Ieși! Lasă-mă în pace!

  Vocea lui joasă, mă întristă și pe mine. Nu părea că l-am trezit din somn, ci mai degrabă, părea.. ofilit. Era trist...simțeam asta. M-am lăsat pe marginea de pat și am încercat să-i trag plapuma de pe cap.

  — Simon, nu fi copil. Ieși, să te văd la ochi...

  — Xander, lasă-mă singur o vreme, te rog!

  —  Bine, dacă-mi spui ce s-a întâmplat...

  — Nu vreau să vorbesc.

Țineam strâns de plapumă, pregătit să trag, într-un moment când nu opunea rezistență și reușisem.

  — E vorba de Anna?

  Strânsoarea lui slăbi și eu am smuls învelitoarea de pe capul lui.

  — Ce ți-a făcut? El tăcea. Am avut dreptate? Măă, am avut?
 
Îi răsuceam cuțitul în rană, dar nu-mi păsa acum. Suferea și asta mă durea cumplit.

  — O omor! M-am repezit spre ușă să-i cer afurisitei socoteală, dar el mă oprise.

  — S-a mutat...Las-o baltă...
 
Am trântit un pumn în ușă și am scăpat câteva înjurături în barbă.

  — Taci, dracului odată! Eu nu ți-am înjurat-o pe puștoaica aia drogată...

— Ba pe toți dracii! O mai și aperi acum? Nu pot să cred...

  — E vina mea. Mi-a tot spus că nu mă place, dar eu tot am insistat să fim împreună. Nu știu de ce, dar așteptam să mă iubescă.

  — Te-ai culcat cu ea? Ai făcut-o, nu-i așa? De ce a acceptat, dacă nu te vroia?

  — Cred că a simțit că mă răsplătește pentru grija ce i-am purtat-o. Nu i-am spus că m-am angajat. S-a nimerit să vină la clubul unde lucram. Ea nu mă văzuse decât atunci când l-am servit pe cel cu care tocmai se sărutase. De dimineață, se mutase. Mi-a dat un mesaj cu " Îmi pare rău!"...

   — Acum stai aici și suferi? Haide să mâncăm în oraș și poate vedem și un film. Haide, e weekend și poimâine începi școala. Hai, hai. Doar suntem prieteni, nu pot să te las să zaci ca un bolnav aici, pe când ea și-o trage cu tipul nou...

  Argumentele mele îl convinseseră, deși durase ceva timp să-l fac să râdă. Asta făceau prietenii, te scoteau din anonimat și îți arată ce înseamnă viața și loialitatea, iar noi prețuiam asta, mai presus de orice.