Academia Îngerilor

3-> Înjură-mă

—Nu, Doamne ferește. Nu încerc să mă schimb pentru tine! Nu o să mă schimb niciodată într-o persoană care să îți semene ție, ai înțeles?

—Ba eu cred că asta faci. Ți-e teamă că o să mă plictisesc de plictisitoarea ta inocență?

—Eu n-am nicio treabă cu triunghiul tău amoros!

—Dar ai vrea. Ai vrea să mă îndrăgostesc de tine.

Nu înțeleg ce urmărește.

—Lasă-mă în pace, Kailas. Nu te juca cu mintea mea.

—Hmm, asta fac? Mă joc cu mintea ta?

—Da. Încerci să scoți de la mine chestii care nu sunt adevărate!

—O să-ți pun capăt eforturilor zadarnice. Stai liniștită, îngerașule, nu o să permit niciodată ca viața mea să se transforme într-o dramă siropoasă.

Foarte bine.

—Și...dacă o să scap de sub control din cauza stupizeniei cu destinul, te asigur că tu nu vei fi prin preajmă ca să mă vezi străduindu-mă sa aleg între două persoane.

—Ce vrei să spui cu asta?

—Exact ce ai auzit. Nu știi nimic despre mine, tu nu mă cunoști decât din povești și din ce ai interpretat de când am apărut în rai. Habar n-ai ce am făcut tot timpul ăsta și cu cine. Am văzut ieri cum te-ai schimbat la față. La ce te gândeai? Că o să faci parte din chestia asta? Și de ce, mai exact? Fiindcă ne-am sărutat de câteva ori?

Ochii mi se umplu de lacrimi și vreau să mă ridic, dar mă prinde de mână.

—Înainte să intri în duș și să începi cu smiorcăitul, vreau să îți spun un ultim lucru. În ochii mei nu ești ceea ce te văd alții. Pentru mine nu ești inocentă, Dalinda. Ești doar prostuță. Pentru că vezi tu... de fiecare dată când te-am atins am putut simți murdăria pe care tu o ți îngropată acolo, undeva adânc în tine.

Obrajii mă înțeapă din cauza lacrimilor și simt cum mi se taie răsuflarea.

—Recunoaște-ți ție însăți, Dalinda. Ești o persoană foarte, foarte rea. Când o să cadă cortina și adevarata ta personalitate va ieși la iveală, o să îți dai seama că nu ești cu nimic specială sau diferită. Și, ca un bun samaritean, o să vin cu îngerașul meu care îmi va da mințile peste cap, exact așa cum a făcut mama cu tata, doar așa ca să îți arăt ce înseamnă cu adevărat să fi ceea ce pretinzi tu acum că ești.

  Zâmbește rece si îmi dă drumul la mână, lăsându-mă să plec.
Dar cum să mă mai ridic, când m-am dezintegrat în mii de bucățele?
Îi aud vocea și cuvintele rasunându-mi în cap, rupându-mă, iar și iar.
Interiorul mă doare atât de tare încât simt nevoia să mă uit în jos, să verific dacă nu cumva sângerez.

Mă uit spre el, tremurând.

—Tic-tac, timpul trece, du-te odată la baie ca să putem pleca. îmi spune nepăsător

  Și mă gândesc că are dreptate. Poate chiar sunt rea, fiindcă în clipa asta nu-mi doresc decât să-l pleznesc.

  În schimb, mă ridic și plec, știind că nu o să uit niciodată cât de crud a fost, implantând această îndoieală în sufletul meu.

—Arată bine, nu? mă întreabă aruncându-ne bagajele într-un colț.

  Îl ignor, exact cum am făcut încă de când am ieșit din duș.
Mă simt atât de rău și nu îmi doresc decât să plece și să mă lase singură, însă niciodată nimic nu s-a întâmplat așa cum aș fi vrut eu, nu?