Academia Îngerilor

3-> Înjură-mă

—Măi, măi... da și nu. Este doar o strategie.

—Atunci de ce nu rămânem pur și simplu aici, dacă tu tot crezi că el o să fie convins că am plecat din oraș?

—Pentru că o sa vină aici după indicii, tărtăcuță.

—Dar tot nu înțeleg. Cum a reușit să iasă din iad?

Trăsăturile îi împietresc.

—Nu știu încă. Probabil prin alt truc murdar, ca deobicei. Cert e că nu poate sta cât vrea, ca noi.

—Sunt curioasa cât anume poate sta.

—Nu mai fi. Nu e treaba ta.

—Mă aflu aici cu tine, normal că e treaba mea! ripostez, indignată

  Ochii săi mă analizează atât de intens, ca și când m-ar dezbrăca de fiecare secret.
Îmi simt pielea arzând și brusc nu îmi doresc decât să mă ascund undeva, până încetează.

—De ce te uiți așa la mine? rostesc înfricoșată de acel verde bănuitor

—Încerc să îmi dau seama prin ce schimbare grandioasă ai trecut, fiindcă brusc ai prins mult tupeu. 

—Vrei să îmi spui și mie ce înseamnă la tine "tupeu"? Ca să îmi dau seama de unde până unde l-am prins eu. scrâșnesc din dinți

Icnesc, șocată.

Ce e asta? Eu nu vorbesc printre dinți. Eu nu spun replici răutăcioase.

—Interesant. șoptește amuzat, părând că se gândește la ceva

  Trec minute bune în care nu se mai aude nimic, apoi Kailas umple aerul cu râsul său vibrant.

La început tresar, fiindcă sunt luată prin surprindere.

—Să fiu al naibii de n-am dreptate! rostește printre chicoteli

—Ce vrei să spui? întreb

—Tu- începe, dar alt hohot de râs îi zguduie pieptul, oprindu-l

  Mă încrunt, neînțelegând ce e atât de amuzant și îmi încrucișeze mâinile la piept, așteptând să se potolească.

—Kailas! oftez

—Dă-mi două minute să îmi revin. îmi cere, oprindu-se în sfârșit.

  Îl privesc cum inspiră și expiră, zâmbind, arătând de parcă mai are puțin și începe iar.

—Tu chiar faci asta, nu?

—Ce fac? spun, neînțelegând la ce se referă

— Nu te preface că nu știi la ce mă refer.

  Îmi mijesc ochii, încercând să văd unde bate, dar eforturile îmi sunt zadarnice.

  Înghit în sec când patul se lasă sub greutatea corpului său. E atât de aproape încât îi pot auzi respirația atunci când se apropie și îmi șoptește la ureche, înfiorându-mă.

—Hai să revenim înapoi cu câteva ore. Tu, eu și blestematul de fratimiu. Ți-am povestit de triunghiul amoros, ți-am spus că ăsta e destinul meu. Să mă îndrăgostesc de două persoane complet opuse și să rămân într-un final cu cea lângă care mă oglindesc cel mai mult, nu?

Plămânii mi se strâng, implorând o gură de aer.

—Da... și? Nu înțeleg unde bați. șoptesc

—Vrei să te aleg pe tine, Dalinda? Încerci să te schimbi?

  Icnesc și mă îndepărtez cât de mult pot, total oripilată de concluzia sa.