Licurici

Capitolul 9

Rânjetul ei îmi făcea sângele să înghețe, dar nu mi-am lăsat garda jos. Femeia din fața mea era îmbrăcată la costum, cu o postură dreaptă și cu capul sus. Se vedea pe ea că avea încredere în sine și știa exact ce vroia. Părul îi era cărunt, iar mâinile îi erau atât de subțiri încât îi scoteau în evidență venele. Dacă nu avea aura asta de siguranță pe ea în jurul ei, atunci aș fi râs și aș fi ignorat-o.

—Deci? se repetă ea. Cine ești?

—Alexi.

Și-a răsucit capul spre mine, parcă aruncând cu cuțite spre mine numai din priviri. Își drege glasul și se poziționează între mine și ușă.

—Nu îmi place să mă repet, Alexi, îmi rostește ea numele în scârbă, dar ce cauți aici?

La rândul meu îmi încrunt privirea către ea.

—Prima oară ai întrebat „ce avem aici", nu te-ai repetat deloc.

Nu știu dacă cuvintele sau tonul pe care le-am folosit au enervat-o mai tare, dar puteam să-i văd buzele strângându-se și fruntea încrețindu-se. Din câte pare femeia asta e obișnuită să primească orice răspuns ca pe tavă, dar aveam de gând să-mi încerc norocul. Probabil că mă jucam cu focul, dar, ca să fiu sinceră, asta fac de când a apărut Daemon în apartamentul meu.

—Nu-ți recomand să mi te adresezi așa, dacă vrei să ți fie bine.

—Așa cum? zic eu înainte să gândesc.

Femeia și-a pierdut răbdarea și a venit către mine violent, ridicându-și brațul subțire către mine. Am observat obiectul metalic, în mâna ei, dar singura mea reacție pe care am avut-o a fost să-mi feresc fața cu mâinile. Impactul metalului nu a mai venit, iar uitându-mă în sus am observat un nou personaj apărut în cameră.

—Mamă ți-am mai zis că nu ai voie aici, pronunță Daemon silabele răspicat.

Mâna femeii îi era ridicată deasupra capului meu, el ținând-o strâns de încheietură. Atmosfera dintr-o dată a devenit de cincizeci de ori mai tensionată.

—Nu am voie să îmi vizitez soțul bolnav zici? tonul ei era batjocoritor, dar ochii îi era agitați.

Chiar și ei îi era frică de ceva. Diferența în mărime și în musculatură se vedea cu ochiul liber dintre cei doi, dar exista ceva mai profund de adânc. Femeia se uita peste tot, de parcă căuta ceva anume. Posibil o cale de scăpare sau o scuză.

—Nu, chiar nu poți, îi răspunde el.

O schimbare între cei doi s-a făcut în liniște, ca apoi femeia să fie eliberată. Singurele cuvinte șoptite de către Daemon către ea au fost „pleacă cât ai timp", ca această să se facă nevăzută.

Cu doamna dispărută, toată atenția lui a ajuns pe mine, iar postura lui îmi indica faptul că fumega de nervi.

Cu toate astea nu mi-a zis nimic și s-a apropiat de patul bătrânului. Privirea lui, spre mirarea mea, nu era rece ca înainte, era chiar caldă.

—Te-a deranjat cu ceva? zice el.

Vocea încă îi era aspră, dar nu la fel de dură. Bătrânelul ăsta clar era important pentru el.

—Nu mi-a făcut nimic, toată atenția ei a fost asupra domniței.

Daemon a inspirat adânc, calmându-se. Ochii îi erau ațintiți spre mine, iar căldura de m-ai-nainte nu era acolo.

—Afară.

Nu am așteptat să zică de două ori. Pe coridor acum era un paznic care m-a țintuit lângă perete și nu m-a lăsat să mă mișc de acolo. Daemon a ieșit în urma mea după câteva minute, iar singurul lucru care l-a zis către mine a fost să-l urmez.