Licurici

Capitolul 4

Domn ofițer. Ce dulce să auzi acele cuvinte. Două cuvinte care descriu o persoană autoritară, care lucrează cu scopul de a ajuta comunitatea. Oameni nevinovați care erau în pericol. Persoane ca Alexi care abia mai putea să își țină ochii deschiși pe bancheta din spate.

-Am numai câteva întrebări, în această zonă s-au auzit împușcături și a fost reportat o persoană periculoasă care ar putea să fie printre noi.

-Știu, îl aud pe răpitorul meu, de aceea mă grăbesc, am găsit-o pe Alexi, prietena mea înjunghiată în spate, trebuie să mă lăsați să o duc la spital cât mai rapid, zice el dintr-o suflare.

Spital? Prietena mea? Nu putea să creadă această minciună ieftină un polițist. Trebuia să mă scoată de aici și să mă ajute. Am încercat să zic ceva din spate, dar tot ce a ieșit o fost un mârâit ieftin.

-Totul e ok? întrebă domnul speriat. Ambulanțele trebuie să ajungă imediat!

-Pot să o duc la spital cât mai repede, sângerează foarte mult, încă e conștientă spre norocul meu. E o fire foarte puternică.

-Nenorocit, jegos ce ești. Sunt așa din cauza ta! Caca-m-aș în toată nația ta. Scoate-mă de aici polițist ieftin!

Înjuram în toate felurile, dar totul era în capul meu. Nu puteam să-mi schimb poziția ca să scot măcar cel mai mic sunet. Cu fața lipită de scaun și cu corpul întors, abia puteam să trag aer în piept.

-Cel mai apropiat spital e la zece minute distanță, o luați pe...

Ce? Nu, nu, nu, nu, nu, NU! Nu-i da indicații, scoate-mă de aici! Nu vreau să mor pe bancheta din spate a unei mașini. Șoferul meu „drăguț" s-a întors către mine. Avea un zâmbet de milioane pe față, parcă întorcându-mi cuțitul încă o dată în spate.

-Sper să nu fie grav, zice el cu fața către mine. Mulțumesc de ajutor domn ofițer, continuă spre el.

Geamul se închide și iară pornim din loc. Îmi închid ochii învinsă, dacă acum nu a făcut nimeni nimic să mă ajute, nici de acum în colo nu o să am noroc. Ultimul gând înainte de a intra cu totul în întuneric a fost: „Măcar mor într-o mașina faină"

***

Ceva cald îmi bătea pe față. Forța intrându-mi în ochi și deranjându-i. Încet mi-am întredeschis ochii și am realizat că venea lumina fierbinte a soarelui pe mine. Camera în care mă aflam avea un tavan alb, care acum ochii mei sensibili îl urau. Încercam să mă trezesc ca să-mi amintesc ce s-a întâmplat, dar mintea încă îmi era în ceață și corpul îmi era obosit. Mi-am închis ochii la loc, puteam să mai trag un pui de somn, nu avea ce să se întâmple.

-Ai dormit deja două zile.

Vocea aceea. Fără să-mi dau seama corpul meu a devenit rigid și inima a început să bubuie. Ce era cu glasul acela? Ce se întâmplase în ultimele ore? Mi-am întredeschis ochii și de data asta chiar am analizat camera. Nu era atât de alb cum am crezut, pereții erau maronii și murdari, mobilierul prezent era vechi și prăfuit, dar locul care mi-a atras atenția cel mai mult a fost un scaun simplu din lemn. Pe care stătea coșmarul meu.

Am încercat să mă trag în sus, să fiu alertă, dar cea mai mică mișcare a trimis o durere sufocătoare în mine. M-am uitat în jos cu ochii înlăcrimați și am observat bandajul ce-mi înconjura mâna. Eram numai în sutien, întinsă pe un pat în care simțeai fiecare arc prezent.

-Nu te sfătuiesc să te miști apropo, zice ridicându-se.

El era ok. Părea și mai aranjat și treaz ca înainte. Îmi era frică de ce era în stare acum. Sau de ce a fost în stare cât nu eram conștientă...