Licurici

Capitolul 8

Ochii lui erau reci ca gheața, dar nu privirea tăioasă a acestora mi-a făcut sângele să înghețe. Un sunet oribil, unul ce l-am mai auzit și în apartamentul meu, m-a făcut să mă cutremur din toate încheieturile. Iar apoi fața bărbatului de după ușă era la numai milimetri față de mine.

Ochii încă îi erau deschizi, dar acesta nu mai mișca. Corpul lui a căzut fără viață la pământ. Din capul lui se scurgea sânge, iar o parte din craniu îi lipsea. Cu toate că scena din fața mea era oribilă, nu puteam să mă uit la altceva.

Un glonț a fost tot de ce a fost nevoie.

—Cât de dor ți-a fost de mine?

Vocea lui m-a scos din transă. Întorcându-mi privirea am putut să îl observ în toată gloria lui, cu un rânjet batjocoritor pe față.

În carne și oase era Daemon, încă o dată salvându-mă și condamnându-mă în același timp. Ținea arma stabilă pe lângă corp și nu puteam să observ nici o urmă de nesiguranță pe el. Ochii încă o dată mi-au căzut pe corpul din fața mea. Oare de câte ori a mai omorât pe cineva, încât să nu se cutremure când ia altă viață?

—Ori vi acum de bunăvoie ori...

A lăsat propoziția în aer. Fără să mă împotrivesc m-am ridicat în picioare. Mușcătura acum făcându-și simțită prezența. Am respirat adânc și am trecut peste bărbatul din ușă, fixându-mi privirea în față.

—Se pare că ți-ai învățat lecția, zice arătând spre piciorul meu.

Șchiopătam, iar durerea îmi ajungea până sus pe picior ceea ce îmi îngreuna totodată și respirația. Cu toate obstacolele din jurul meu, mi-am făcut drum încet spre Daemon. Avea o privire total diferită de dinainte, nu mai era plictisit, ci satisfăcut. Nu puteam să-mi dau seama dacă din cauza crimei pe care a făcut-o sau a durerii prin care treceam eu.

—Ce-ai pățit? mă întreabă.

—M-am împrietenit cu un câine.

Își aruncă ochii spre picior. Aveam hainele rupte, iar sângele le făcea să mi se lipească de corp. Priveliștea nu era frumoasă, la fel ca și durerea care se intensifica. Fără să mă avertizeze se întoarce și îmi face semn să îl urmez. Șchiopătând în spatele lui am ajuns în fața mașinii lui.

—Știi erau doi care mă urmăreau, îl avertizez eu.

—M-am ocupat de el.

Afirmația lui era rece, dar răspunsul nu era neașteptat. Îmi deschide ușa, ca după ce mă urc, să o trântească violent. Am ajuns iară să sângerez pe aceeași banchetă ca înainte. Sunetul motorului a făcut să-mi apară o întrebare în cap.

—Ce mașină e asta?

—Mustang, zice sec. De ce? continuă el peste câteva secunde.

Răspunsul era simplu, dar parcă dacă îl ziceam cu voce tare îl făcea și mai adevărat. Nu vroiam să recunosc că am pus întrebarea ca să știu în ce mașină voi muri. M-am urcat de prea multe ori cu răni grave în ea ca să nu-mi dau seama că pe bancheta aia o să-mi dau și ultima picătură de sânge.

I-am văzut privirea întorcându-se spre mine prin oglindă, dar nu m-a presat să-i dau un răspuns. Mai bine pentru amândoi, nu eram în stare să formulez o propoziție normală oricum.

—De ce m-ai lăsat să plec?

—Ca să ți deschid ochii, răspunde el.

—Să-mi deschizi ochii la ce?

—Ești foarte căutată, răspunde pe același ton calm.

—Iar tu știi să explici numai aducându-mă la un pas de moarte?