Licurici

Capitolul 6

O cameră. Simplă, albă și întunecată. O cameră de hotel mai exact care avea room service. Aveam mâncare, iar în momentul de față mă simțeam de parcă mă îngrășau de Crăciun. Daemon a fost tot înăuntru și înafară toată ziua. Nu am putut să-l prind nici o clipă liniștit fără să bolborosească ceva pe sub mustăți. Așa că am rămas singură în cameră, fără curent și fără nici o cale de am distrage atenția.

Preferam să nu fiu băgată în seama decât să mă atace, dar tot nu avea absolut nici un indiciu ce se întâmpla sau unde ne aflam. Nici măcar nu-i știam numele real ce naiba!

A șasea oară când intră în cameră îl opresc să mai se învârtă în jurul meu fără să mă bage în seamă.

—Ce faci? întreb eu.

Era fixat pe ce citea de pe niște hârtii.

—Știi ar fi drăguț să mă bagi în seamă, continui eu. Până la urmă dacă nu ai nevoie de mine nu înțeleg ce caut aici. Plus că ți-am zis că nu știu ce e cu Sof, iar dacă o cauți pe ea e o cauză pierdută.

—De ce crezi asta? mă surprinde el.

—De ce e Sof o cauză pierdută? Pentru că sunt sigură că nici nu știi de unde trebuie să o iei să începi să o cauți, nu că aș știi eu. Sof mereu e mai imprevizibilă.

Subiectul îi atrăsese atenția, așa că acum era întors spre mine cu privirea ațintită.

—Sof și-a băgat nasul unde nu trebuie, deci roagă-te să o găsim cât mai repede.

Deja știam că a făcut o tâmpenie. În seara aia nu mi-a zis despre ce era vorba, iar eu nu am forțat-o. Vroiam să evit să fiu trasă după prostiile ei, dar se pare că nu am reușit aflându-mă cu un necunoscut cine știe unde.

—Știu, răspund eu. Dar asta nu explică ce legătură are cu mine.

Străinul meu era iară cu capul în hârtii.

—Tu ai fost ultima care ai văzut-o.

—Nu înseamnă nimic, mă enervez eu.

—O să vedem mai încolo asta.

Mă trântesc pe pat. Nu știam unde e. Nu știam cum să dau de ea. Și și dacă aș știi, nici în ruptul capului nu le-aș fi zise lor. Poate poliției, ca să își revină și ea la cap odată, dar nu necunoscuților ăștia care erau pregătiți de orice. Sof avea nevoie de corecție nu de un glonț în cap.

—De ce nu-mi dai drumul și te duci dracu?

În cameră era liniște, totul parcă era pus pe mut. Nu erau ceasuri, nu era televizor, nu era telefon, nu era nimic. Și nu era vorba că camera era nașpa ca cea de dinainte, nu nu. Toate aceste utilități au fost scoase de către dracu în persoană, numit și Daemon. Nu înțeleg de ce a luat și tv-ul. Nu puteam să vorbesc cu cei de la televizor, numa dacă eram schizofrenică și din câte mi-a zis doctorul eram complet sănătoasă cu capul. Contrar părerii lui Mia care zicea că am probleme cu concentrarea. Pe acelea le aveam numai când îmi povestea de șobolanul ei. Sau porc de guineea. Ce era creatura aia ce chițăie.

—Știi...

—Nu știu, mă întrerupe el. Și ca să te anunț dacă nu taci e posibil să te duci tu la naiba.

Am mârâit și mi-am îndesat capul în pernă. Vroiam să-i dau cu telecomanda de cap, dar era cu televizorul. Poate de-aia a luat televizorul, îi era frică că o să-i dau cu telecomanda în cap.

—Sunt deja la el, zic eu dar sunetul era astupat de materialul pernei.

De obicei nu mă plictiseam ușor. De obicei aveam telefonul la mine. Telefon, hmm. M-am ridicat și m-am uitat spre Daemon. Oare pot să fac cumva să dau de un telefon. Mai exact cel al atacatorului meu. Apoi m-am prăbușit înapoi în pat. Nu, am văzut unde era telefonul lui. În mână 24/7. Am mârâit și m-am răsucit încontinuu în pat.