Licurici

Capitolul 3

-Mișcă!

Tresar la glasul răstit din cameră. Necunoscutul și-a ridicat iară arma spre mine. Văzând că nu mă mișc a venit la mine hotărât și m-a prins de mână. A început să tragă de mine în direcția ieșirii, dar nu aveam de gând să fiu dirijată așa. Am început să mă zbat și să trag în direcția opusă.

-N-am timp de asta.

Îl aud zicând, apoi îi simt brațele în jurul meu. Mă ia pe sus și ieșim în grabă pe ușă. Nu mai știam de unde să mă țin ca să nu fac cunoștință cu pământul. Mersul lui grăbit și înălțimea la care eram cu capul în sus îmi întorcea stomacul pe dos.

-Unde mă duci? întreb eu greu.

-O să vezi.

Îi aud rânjetul în glas, și acesta îmi confirmă că nu o să fie de bine. Aud ceva deschizându-se apoi trântindu-se, un aer rece trecându-mi pe la picioare.

-I-a zi, îți e frică de înălțimi?

Nu știam despre ce vorbește, până nu m-a trântit jos și m-a împins spre o fereastră care dădea spre scara de incendiu. Singura problemă era faptul că pentru a ajunge la aceasta trebuia ori să ai picioare destul de lungi, ori să sari. Aceasta scara fiind poziționată destul de departe de fereastra la care ne aflam. Uitându-mă în jos mi s-au înmuiat picioarele. Am făcut un pas înapoi, lipindu-mă de necunoscut. Îi simt respirația pe piele, ceea ce mă dezgustă, dar nici nu voiam să mă apropii de geam. Eram între două pericole, și nu știam cum să fug dintre ele.

-Vezi ce se întâmplă dacă nu ești cuminte, îmi șoptește acesta în ureche.

Inima îmi bubuia și mai tare ca înainte, dar spre norocul meu singurul lucru care trebuia să-l fac e să trag de timp. Atâta timp cât rămâneam în clădire, poliția putea să ne găsească. Sirenele de dinainte, salvarea mea, erau în fața blocului și se pregăteau să intre.

-Cum ziceam prințeso, n-am timp de așteptat.

M-a prins de talie și m-a împins spre fereastră. M-am prins de rama acesteia și am încercat din răsputeri să rămân înăuntru, dar eu n-am mai fost la o sală în cinci ani și nu aveam masa musculară la fel de antrenată ca el. Până la urmă am ajuns să fiu mai mult în afară decât înăuntru, așa că nu mai aveam multe de care să mă țin. M-a prins încă o dată de mijloc și mi-a dat avânt spre scări. Într-o fracțiune de secundă am simțit aerul rece de afară, și viteza cu care cădeam.

Cu ochi încețoșați de la lacrimi, am prins stângaci balustrada. Sângele îmi pompa în tot corpul, mâinile îmi tremurau și nu apucam să mă ridic. Simt cum platforma de metal se mișcă sub greutatea atacatorului meu. Sare fără grijă și ajunge pe scări în siguranță, pe când eu încă mă chinuiam să respir.

Mă prinde de mâini și mă trage și pe mine după el. Picioarele acum nu le mai puteam stăpânii și forța din ele m-a părăsit, odată cu toată puterea pe care am avut-o înainte.

-Totul putea să iasă mult mai ușor, repetă el.

Îmi ridic privirea. Încă avea ochi concentrați și siguri, iar eu eram fix opusul. Respirația mea era haotică, pe când a lui perfect calmă. Mă uit în jos și cu toate că eram pe o platformă solidă, nu am putut să-mi opresc stomacul de a se întoarce pe dos. Am tras o gură de aer în piept și mi-am închis ochii. Trebuia să mă calmez, dacă leșinam nu puteam ști ce mi s-ar întâmpla.

-Hai prințeso! strigă către mine.

Îmi deschid ochii înapoi. Nu vroiam să vin, mi-am înțepenit picioarele în pământ și am strâns tare de balustradă. Bărbatul a început să scaneze împrejurările. Probabil voia să vadă dacă putea să fugă liniștit. Se întoarce către mine și îmi face semn să mă deplasez. Ca și înainte am rămas locului.