Licurici

Capitolul 2

—Poți să-ți deschizi ochii acum.

O voce groasă se face auzită din fața mea. Trăgând o gură mare de aer, îmi deschid încet ochii. Nu aveam nici o rană gravă, ceea ce m-a nedumerit. Oare nu m-a nimerit? Ridicându-mi ochii confuzia s-a așternut și mai mult peste mine. Un alt străin era în fața mea. Și cu toate că spaima încă era prezentă în mine, nu am putut să-mi opresc inima de la a mai bate și mai tare.

Noul străin avea aceeași aură periculoasă, dar înfățișarea era mult mai plăcută. Uitându-mă la corpul lui, puteam să observ hainele care se modelau pe corpul lui bine făcut, iar uitându-mă mai sus, fața îi era pe măsură. Ceea ce m-a scos din transă însă erau ochi lui, care erau reci și nervoși.

Fiind acum atentă la tot ce era în jur am observat bărbatul de dinainte întins pe jos într-o baltă roșie care se tot extindea. M-am ridicat în picioare și am făcut câțiva pași tremurați înapoi. Picioarele se înmuiau sub mine, dar rezemându-mă de masă, am rămas dreptă sub ochii noului străin. Acesta mă privea atent, parcă era pregătit să mă atace în fiecare moment.

El a fost primul care s-a mișcat, iar acțiunea m-a făcut să tresar. Și-a lăsat arma pe masă și a început să caute în hainele persoanei de pe jos.

—Te sfătuiesc să nu te miști, zice el.

Acum că eram un pic mai conștientă de ce era în jur am realizat că vocea lui era și mai dură decât ochii. Era răgușită și joasă, când o auzeai fiori îți treceau pe șirea spinării.

Am văzut arma care era în apropierea mea, dar nu m-am îndreptat spre ea. Chiar dacă ajungeam la ea nu știam cum să o folosesc, și nici dacă mai avea gloanțe. Dar asta nu m-a oprit din a căuta ceva în jur ce să mă ajute. Cu toate astea singura mea variantă era o vază mult prea grea ca să o pot ridica și o telecomandă. Cu toate că nu știam ce să fac cu ea am pus obiectul la spate în caz de orice.

Frica se răspândea în mine, dar nu vroiam să mă dau bătută. Trebuia să găsesc o cale să ies din apartament, altfel era posibil să-mi găsesc aici finalul.

Bărbatul din fața încă era preocupat, așa că am început să fac pași mici spre ieșire. Pardoseala scârțâia la cea mai mică mișcare, dar încercam să fac cât mai puțin sunet posibil. Îmi simțeam inima bubuindu-mi până în urechi, dar dacă nu reușeam să fug puteam să-mi iau adio de la libertate.

Calc pe o bucată mai veche din podea, iar aceasta face un zgomot îndeajuns de mare încât să fie auzit și de el. Spre norocul meu, în același moment, se aude și sunetul unui telefon. Tresar când văd că bărbatul se ridică în picioare, dar din fericire nu s-a întors spre mine când a răspuns la telefon.

—Da? îi aud vocea groasă și furioasă.

Văzând oportunitatea încep să fac pași mai repezi și mai hotărâți spre ieșire. Mă uit să văd distanța făcându-se tot mai mică, încă câțiva pași și scăpam. Mă întorc să văd locația bărbatului, dar în loc să-i văd spatele, mă trezesc cu un pistol îndreptat spre mine.

—Nu sunt chiar așa de surd, zice el.

Din instinct am luat telecomanda de la spate și am aruncat-o spre el. Am putut să-i văd șocul de pe față la acțiunea mea, dar nu am stat să-l analizez. Am luat-o la fugă spre ieșire cât de repede am putut.

Am prins clanța și am trântit ușa de perete, auzind pașii grei care veneau în urma mea. Încercam să-mi controlez respirația în timp ce coboram repede scările, dar tot aerul mi s-a luat când bărbatul a sărit peste balustrăzi și a apărut în fața mea. Se apropie de mine, încolțindu-mă în scară. Singura mea scăpare era să apară cineva ca să vadă situația.