Psihologul

☆Capitolul 19☆

CARLA POV:

Într-un final vine şi autobuzul meu. Urc imediat în el şi pornesc spre casă.
Tot drumul mă gândesc la ce s-a întâmplat cu puțin timp în urmă.
Ce să însemne asta?
Las toate aceste gânduri de o parte şi îmi pun căştile în urechi şi pornesc You and I   de  la  One Direction.

În 10 minute ajung în fața casei mele şi cobor din autobuz.
Trec rapid strada şi intru în casa cu viteza luminii.
Vă întrebați de ce? Pentru că abia aştept să mă pun în pat pentru că abia mă mai țin picioarele.

Mă aşez în patul meu moale şi mă uit pe tavan, dar sunt întreruptă de Laura care intră în camera mea trântind uşa.

- Mama ta...  spune plângând şi nu îmi dau seama de ce

Ce s-a întâmplat cu mama? De ce plânge? Ce dracu se petrece?

- Ce s-a întâmplat cu mama? spun vizibil speriată

Ea nu spune nimic, doar începe să plângă mai tare.

- La dracu! Spune odată ce se întâmplă cu mama! spun țipând la ea

- Mama ta....a fost lovită de o maşină...
  spune într-un final şi simt cum cerul îmi cade în cap

Nu se poate! Nu nu nu...
Nu se poate întâmpla asta...nu e corect...

- Era singura persoană dragă pe care o mai aveam lângă mine şi eu am pierdut-o. spun plângând în hohote alături de verişoara mea

- Carla, nu ai pierdut-o.. Nu încă. Acum este la spital. Trebuie sa mergem să vedem cum se simte.

- Cum se poate simți? Sper doar să nu mă părăsească şi ea..

Sar ca arsă din pat, îmi iau telefonul şi ies din casă fugind, dar simt că ceva îmi lipseşte.

- Fato, ai de gând să mergi în şosete până la spital? spune Laura râzând de mine

Mă uit la picioarele mele şi întradevăr, eram doar în şosete.

- Nu mai râde ca proasta şi hai odată. Nu avem timp de stat să râdem. spun mai serioasă ca niciodată

Îmi iau teneşii şi ies imediat din casă cu Laura pe urmele mele.

- Haide mai repede!

- Deja mă dor picioarele, nu mai alerga aşa! spune ea văitându-se

O ignor şi alerg în continuare spre spital.
După 15 minute ajungem în fața spitalului şi intru ca o tornadă.

- Bună  ziua! Unde este Mia Johnson?

- Salonul 5, etajul 3.

- Mulțumesc! spun şi alerg ca o disperată

Mă uit după Laura şi nu o mai văd. Probabil s-a oprit pentru că a obosit.
Îmi continui drumul şi încep să urc scările.
După ce am urcat peste 50 de scări ajung la salonul în care se află mama.

Acolo văd un doctor carr iese din salonul  ei şi decid să îl întreb pe el.

- Bună ziua!

- Bună ziua!

- Cum se simte mama? întreb tristă uitându-ma în gol

- Abia ce a ieşit din operație. O sa fiu simcer cu dumneavoastră, nu sunt multe şanse să supraviețuiască.

După ce aud aceste cuvinte încep să plâng în hohote şi să dau din când în când câte un pumn în doctorul care mi-a spus cu câteva secunde înainte că eu o să fiu orfană de acum încolo.

- Domnişoară, liniştiți-vă! Nu este vina noastră!

- De ce nu sunteți în stare să faceți nimic pentru ea? De ce?  îi țip în față în timp ce plâng

Laura ajunge şi ea şi încearcă să mă calmeze, dar în zadar.
Nimic pentru mine nu mai contează, doar ca mama să supraviețuiască.

Verişoara mea mă ridică pe sus şi mă aşează pe un scaun, iar eu răbufnesc.

- Tu ce dracu vrei? De ce nu mă laşi în pace? De ce? Lăsa-ți-mă în pace! Vă urăsc pe toți! spun plângând şi țipănd în acelaşi timp

___________

Heiii. Sper să vă placă şi acest capitol.
💕💕
Mulțumesc că îmi citiți cartea!❤